Dumitrescu Loredana

În tăcerea divină a nopții îmi afund sufletul plâpând. Îmi mângâi inima cu bătăi suave de viață, așteptând. Ascult frânturi dintr-o poveste, a sufletului regăsit, Și trupul meu, mărețul templu

Odată am uitat de mine, am uitat de mine ca să te iubesc. Am crezut că doar așa te pot iubi, uitând de mine ... Și atunci o umbră s-a așternut peste viața mea. De ce? Doar te iubeam pe tine ...

Simt că mă înec în lacrimi, atât de mult mă sufoc. Simt că inima-mi îngheță; nu mai vreau să văd, să aud sau să vorbesc. M-am săturat să fiu om, vreau să-mi schimb rolul. Doamne, cât crezi că mai

Ascult șoaptele vântului ... Iar răcoarea mă poartă pe culmile extazului. Ploaia, ploaia mă separă de al meu tumult Și simt că „ard” în lacrimi ... e vară, e prea mult. Aripile-mi sunt frânte,

Mă scald în durerea timpului, mă chinui să devin prezentă. Viața este totul, eu nu am totul, decât un sfert din moarte. Sufletul meu a înnebunit, absurditatea vieții mă încântă. Am nevoie de

Aș vrea să pot da timpul înapoi, să te caut din nou, și să-mi spui: Du-te mai departe, nu pe mine mă cauți! Nu-mi mai înțeleg viața, suferința este totul, fericirea doar un gram. Mă chiuni să fiu

Există atâtea definiții despre viață, încât nu mai știi cum să ți-o trăieși. Pentru mine viața este creată dintr-un haos perfect . . . Haosul sunt eu, iar perfecțiunea este viața. Nu mă pot

Spre dezamăgirea mea, am descoperit ceva, ce presimțeam demult și anume că asocierea oamenilor cu animalele este pur și simplu o greșeală. Oamenii, în toată splendoarea lor, care există doar la

Multor oameni le lipsește sunetul plin de plenitudine al ploii, Altora simțul viu al timpului . . . alții se cred eroi Dar totuși . . . Este mai mare durerea celui ce rămâne viu . . . În tot

Mă simt atât de imperfectă, fiecare părticică a corpului meu absoarbe profund sunetul defect al vieții. Tresar la fiecare clipă a trecerii mele în altă stare . . . Timpul mă transformă într-un

Viețile noastre s-au logodit, iar legea profană nu le va despărți . . . Ne-am salvat pe noi înșine, iubindu-ne cu patimă și lumea, de noi 2 își va aminti . . . Nu voi uita privirea ta tacută,

Îmi caut cuvintele, dar nu găsesc decât dezamăgire Mă chinui să mă rog și caut liniștea în neștire S-au născut iubiri demodate din oameni perfizi Răsare soarele . . . și apune, spulberând iluzii .

Mi-e frică de propriile-mi gânduri . . . Oare este normal și logic ca orice lucru, mare sau mic să aibă un sfârșit? E posibil ca visele să fie de fapt realitatea, iar eu să trăiesc un

Este greu să trăiești în deșert, Este periculos să iubești fără simț, Este covârșitor să afli că nu mai ești iubit, Este liniștitor să afli că ai murit. Doamne, din suferință m-ai creat Și pe

Nu-mi plac shimbările, dar îmi place să alerg prin ploaie, Nu-mi place să plâng, dar ador să plâng de bucurie; Sufletul meu este închis într-o odaie . . . Ard în iadul acesta plin de oameni, îmi

Zbor deasupra vântului împreună cu toate obsesiile mele. . . mă simt atât de grea, dar în același timp atât de ușoară Zbor departe de tine, departe de toți voi fi singură, doar eu și cu mine O,

Femeia este o frântură de zbor al unui înger trist . . . pentru bărbat este un obiect irecuzabil. Femeia este cea care a dat lumii un rost, bărbatul, un om indispensabil. Femeia e specială

Sunt dărâmată de un zid al iluziilor, Mă înec în propriile-mi obsesii, Sunt o victimă a vicisitudiniilor Valorile-mi sunt derizorii. Stupidă e ființa din mine, Dornică de dependență. Mai lasă

Îmi place cum suspină vântul agitat. O ploaie cu picurii grei mă trezește. . . din realitatea pe care o visez Încă sunt în viață . . . Aud cum se rup frunzele de crengile copacilor, aud bocetul

Golul din-nlăuntrul meu încă mai există. Umbra-mi este însetată, Chinul se transformă-n apă, Focul inimii se-neacă. Mă simt foarte plictisită De lumina de afară. . . Trist e să trăiești ca

Viața mea este un cimitir de dureri; Singurătatea se plimbă-n pustiu, Aș vrea să revin la ziua de ieri, Ca să repet: doar atât am ajuns, atâta știu. . . Mă chinuie gândul că viața mă va

Suntem niște oameni născuți din efluvii mă simt târâtă în viață de propria-mi curiozitate de a fi mă simt înconjurată de oameni hibrizi, iar eu trăiesc zilnic în pauperism Vreau să ies din

Haos, sinucideri, regrete. . . totul e imprevizibil mă ridic, mă plimb prin cameră, sufăr de claustrofobie. . . sunt obișnuită să văd o umbră, dar umbra nu mai este plâng, zbier, vreau umbra

Îmi susură moartea în suflet... Am chef să mor doar puțin; Viața mea nu are sunet Îi place să se plimbe-n nimic. Mă chinui să zbier în pustiu, Să vărs putregaiul din mine, Dar din păcate-i