Dumitrescu Loredana

mii de ciori, care vestesc moartea se află pe turla unei biserici părăsite și goale eu mă aflu într-însa și mă simt părăsită și goală pe dinăuntru ca și ea golul cu gol se umple iadul, noi,

Îți dai seama cât te iubesc? Cât aș vrea să te urăsc. . . Iubirea din tine se varsă Moartea să mor nu mă lasă. Învață ce-nseamnă iubire E un fel de despărțire Ce te-nalță printre nori La

Sunt singură, lașă și plâng Mă rog să revin pe pământ Și plâng cu lacrimi de sânge Oprește-te, Doamne, ajunge! Inima din mine zbiară E întuneric afară . . . Stelele toate-au picat, Eu tot nu

Tresar la auzul vocii tale îndepărtate vreau să te aud mai de aproape vreau să te aud cum plângi. ... am chef să mor doar puțin. Simt un fior sepulcral, îți simt iubirea moartă te vreau din

Cred în speranța fără limite, în ceasul morții mele, Cred în Dumnezeu, zeul nemuririi sacre, Cred în marea infinită, a durerii produsă de extreme, Cred în mine, drept o ființă umplută de

Această lume este un spațiu închis, Un cerc plin de monștrii-n devenire; Ai vrea să găsești un unghi, dar ești prins De latura lumii represive. Dacă iubești oameni în plus sau în minus O să

Vă urăsc oameni . . . Sufăr de prostrație și sunt în extaz, V-aș arunca în infinit și v-aș mânca ca apoi să vă vomit . . . Toți sunteți niște morți fără iad, iar eu sunt un înger fără aripi Rai

Visele-mi sunt ca niște hecatombe, Lugubre și pline de întuneric. Ființele îmi par sordide Și Dumnezeu mefistofelic. Aud întunericul... Încearcă să-mi omoare viața Și visul cel visez

Ascultă-mi cugetul... Ideile-mi sunt cenușii- Mă gandesc să m-arunc în zare, Pentru că totul e făcut la-ntâmplare. Totul devine obsedant, Privește-mă cum mă bucur în neant, Vreau să te chem