Dragoș Vișan

Stai, când ies din cadă. Super!

De fapt "piatra" este și pământ. Pământ și apă, apoi simplă ființă. Fiecare om, creație ex nihilo, ca și Golemul, din proza inițiaticului fantast a lui Gustav Meirink are anumite obsesii, drame, reveniri, zbateri, direcționări distructive ori constructive. Și "metamorfii" imaginați pentru Netflix de-un mare regizor islandez contemporan pot și vor să facă dragoste, chiar se împrietenesc sardonic cu originalele lor umane, vor afirmarea sineității lor în afecte supradimensionate. Suntem și mai mulți, potențialii din noi. Dar ne dăm seama și de înșelăciuni mentale. Piatra era și în mână, în pumnul lui Nicolae să-l dovedească pe Arie de mincinos, să arate trinitatea atotiubitoare.

Frumos spus "nu te întreb ce faci cu o piatră, fiindcă/ piatră știe și viața și moartea". De la David și Goliat, către "vremurile din urmă" zarite prin descoperire de profetul Daniel, ce vede puterea Pietrei din muntele izbăvirea, ucigând colosul cu tălpi de fier și lut, precum și ultima fiară, cu zece coarne.

Piatră este și sufletul împietrit al Demonilor. Piatra cea mai tare, de rănit... Antihrist.

Apropo, descoperirea compensatorie sau, dimpotrivă, pentru reinventarea sinelui împăcat a cât de mare o fi lumea "în timp" este marcată de practicile gândirii confucianiste?

Ar merita continuat textul. Sau este dintr-un grupaj, ciclu poetic în devenire, nou. Constragerea spațială e și ca în "Alice în țara minunilor". Doar că prin tema iubirii cu năbădăi a căpătat brusc aici o altă accepțiune. No, lumea e acolo unde e și nu e ea.

Iată de unde venea în prozopoemele lui Ionuț Georgescu, de aici, de pe Agonia, pomenirea constantă a lui "mate", de la Gabor Maté, adicții, dependențe, încercarea mai mult sau mai puțin reușită să scăpăm de înfometatele proiecții ale noastre. Îi ajutăm pe alții să scape ori să reducă din adicții, ne ajutăm și pe noi. Convertim obsesiile în liniștire.

Auspicii

Împărăția Tympului Radical, c-o topometrie de la Crișul Alb până la Nistru, Dubăsari, chiar surprinse din centrul de sprijin al universului poetic, al ființelor dragi și al animalelor de companie, cu Pescăria, partea centrală a Constanței spre Portul Turistic. Atât de frumos curg imaginile, secventele vieții de pictor-poet, că poemul este frescă lirică memorabilă.

Pegasurile "trase", nu "trași", my mistake.

Scuze, "drag poet". Am avut impresia că mă adresez unei colege poete. Nu văzusem bine autorul. Oricum, poemul este superb, mortal.

Cum, a intrat mașina poetică în alta? Sunt coapte de la soarele acestui cireșar femeile pentru bărbații lor? Sau pentru scris poezie sublimă? Cum, Pegasurile nu mai sunt trași de ghidoane, pe lângă Pegașii trași acum de hamuri în cer de unii poeți? Cum, n-ai văzut, dragă poetă ce pățesc și vișinele coapte de la "zâmbetul de soare" prea larg? Cum, plat pământul tot ni se întinde la picioare după invocările la hramuri să plouă cerul cu balsamuri? Cum, mai persistă mirosul stins al teilor, ori e doar în mintea noastră? Cum, ai prins noaptea cu dracul frumos crescut, să-l facem paj la Curtea sincerității sperieturii? Cum, din binele acumulat în viață se vor simți mușcăturile răului pe viitor tot mai intens? Fragilitatea este ceva de impact, estival.

Da. Work in progress. Scuze!

Țeavă înfiptă în mână, după căderea de la geam, rănirea c-o armă albă de către gelosul soț încornorat. Înjuratul malacilor-haidamacilor și cea mai dură snopire. În pat cu iubita, schilodit. Fain.

Chiar dacă i se iartă prea iute păcatul cu femeia măritată.

Un doctor Sezanov din Tulcea împărțea folii (blixtere) cu medicamente expirate la Biseica Catolică, într-un fel de rulotă ori mic chioșc din curte, prin '95. Fosta mea dirigintă de liceu avea un singur băiat, Vlad-Valeriu, un flăcău cuminte, foarte învățat, bun la carte, cu insomnii pe la bacalaureat. Maică-sa i-a lăsat blixterul cu somnifere. Să ia în fiecare noapte. Erau de la ajutoare din străinătate, expirate, dar prelungite prin ștampile de Sezanov în termenul de valabilitate.

Vlad-Valeriu a luat notă mare de tot la bac. Dar și patru somnifere într-o noapte, să doarmă în sfârșit bine și el. A adormit pe veci.

Pe bune, i-am ratat finalul. Mă durea capul și mușchiul cardiac. Mă și speriate că avea să facă infarct Mel Gibson. N-am văzut decât din a doua jumătate. Scuze. Nu m-a prins. Îl văd altădată. Se propune un univers mafiot, o răzbunare sudică. O fi fost și regizor, și protagonist MG.

A, da. "Princiar" are patru silabe, nu trei. Văzusem ieri seară și am uitat să îndrept. Cam greu de rezolvat.

Uau, tare poemul. Sună și a pamflet, nu doar a poem de iubire. O tehnică lirică pornind dea anecdoticul limbaj intimist, în cuplu.

Așa este. Dacă nu băgam ultimele două strofe ar fi fost mai bine. Dar sinceritatea mea ucide valoarea. Sunt cunoscut pentru cocteiluri neartistice. Nu rezist să nu amestec mai multe. Am recunoscut chiar eu mai sus, din autoironie.

Și Locki s-a transformat în somon, să sară in amonte, dintr-o cascadă și-un lac nordic. După "Mitologia nordică" de Neil Gaiman.

Îmi place metamorfoza peștelui, eului acvatic crescându-i aripi. Pe "adăpost pentru umbre/ peste o vale seacă" aș fi insistat. În Valul lui Traian e o vale seacă: Valea Seacă.

Prelungire a fostei Văi Carasu. Stricată la construcția Canalului.

În ultima strofă apare și adresarea la persoana a doua, pe lângă discursul la persoana întâi, de păstrat exclusiv. (Nu știam că monologul era și un dialog imaginar)

"Pronumelui". Nu "prenumelui". M-am grăbit, scuze.

Folosirea repetată a prenumelui relativ "care" știrbește din valoare. Și din răbdarea cititorului de a duce lectura la capăt. Jumătatea ultimă a poemulu este simplistă, cu aruncarea jucăriilor în privire. Prima jumătate... cam prăpastioasă. Tare pesimistă.