Dragoș Vișan

N-ați trecut degeaba prin chinurile profesorale. Și soră-mea mai mare, Nicoleta, a avut un profesor de matematici la Spiru Haret din Tulcea. Tot Firică îl chema. Dar ăsta era nebun de-a binelea, dus cu pluta. I-au dus și sicriul acasă elevii. Îi lăsa corigenți și repetenți pe capete. Pentru că lua șpagă, sarsanale, de toate de la părinți, pe timpul lui nea Nicu. Nu îl cunoașteți cumva pe acest domn Firică? Aș vrea să scriu un roman parodic despre el.

Ați putea să adăugați \"a regimului nedemocratic\" sau altceva, în exprimarea ambiguă \"i-am putea acuza de afiliere la noua ordine\", ca se-nțeleagă altceva cu ordinea asta.
Ați surprins foarte bine în aceste rânduri ironia prozei și eseistului lui Radu Cosașu, un martor de excelență a istoriei noastre contemporane, un patriarh al limbajului decent, curajos, inspirat!

Observ că titlurile poemelor într-un vers alcătuiesc, ele însele, un alt poem, din bondate. Discursul acestui poem, cu o sintaxă a fragmentării discusive, mi se pare de-o ciclicitate deosebită.
Primăvara are și acest cusur - bucurie & durere. Ne amintește puțin și de toamnă. Începi cu un cuvânt și sfârșești cu același cuvânt, ca în șapte zile ale Genezei.

Iarba înflorită și \"coardele mătăsoase de chitară\". Niște minnesingeri teleportați într-o vară de-a noastră. Un dar deosebit, nu numai pentru elevii tăi, ci pentru tot site-ul. Să dea Domnul să ne iubim ca lumina ochilor!
Mă uit la copila din dreapta imaginii, sau stânga acestui grup. Apoi la privirea câinilor. Acela vărgat, căruia nu-i vedem ochii, parcă ar fi dirijorul, ori chitaristul șef. De fapt sunt și ei pui, drăguții de ei! Pare o piramidă a odei bucuriei...

Grilajul buruienilor nărăvașe este o metaforă din spatele căreia mă văd și pe mine un pic. Poate am ajuns paranoic, dat fiind faptul că și eu am grădină, precum am mai mărturisit... Am smuls printre frunzele căpșunilor valuri de iarbă măruntă.
Mi-a plăcut încă de mic să particip inimos la curățenia de primăvară. Cu băț, cu peria de sârmă, cu ligheanul de spălat... Dar știu că asta presupune scame, multe scame, ce se iau după mine, vrând-nevrând.
Așa că am săpat și eu săptămâna aceasta toată grădina, zeci și zeci de metri pătrați, nevrând să scot rodiul ce-a rodit anul trecut pentru prima dată. În trei ore numai. Dă-mi și mie un prun, un nuc, dacă vrei să-l arunci!
Ai surprins de la ieșirea soarelui din țest, până la confetti de staniol ruginit toată transformarea grădinii întreținătoarei. Un poem în proză, Ottilia, pe care o să mi-l pun pe perete.

Istoria sau aievea simțirea unor clipe. Nimic înzorzonat. O consumare a mâinilor, o ardere a minții, un arsenal cu adevărat militar al trăirilor. O decență și în același timp o sprinteneală a replicilor... Tegumentele limbajului poetic, dar și ale conversației obișnuite sunt atinse, ori redate ca într-un instantaneu de film. Exact cum ne-a obișnuit Ecaterina, până la perfecțiunea detaliiilor și a tehnicii fragmentării, ce aduc un plus de suspans, niciodată plictis. Figurile de stil par numai cele din vorbirea colocvială, dar ele gravitează și cvasi-anonim în jurul cuvintelor ei, sau ale lui Bolea. Redutele feminității rezistă.

Un discurs elegant, ca în poemele baladești ale lui Ștefan Augustin Doinaș, sau cele \"Trei povestiri\" de G. Flaubert. Apar în mod programatic fraze ritmate și rimate. Precum în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, sau precum în \"Istoria ieroglifică\" a principelului și academicianului Cantemir. Suspansul este întreținut ca pe vremea minnesingerilor.
Iar legenda a lordului Garryck Darnell, a Vanessei și a Rebeccăi, apoi cea a iubirii interzise dintre Kegan și Marcia - frați vitregi (fiii lordului Garryck) - se termină brusc, cu un final deschis publicului, ce poate continua acest nou \"Divanul persian\" sadovenian, adică reimaginându-se discuția lui Pacey cu Milordul său, tânărul Scott, fratele bun al Marciei. Craven e un martor al discuției lor, dar și un alter ego al autorului. Cei doi naratori implicați, vânătorul Pacey și Scott, la care se adaugă și martorul naratorial, apar și dispar atât de armonios, de firesc în fața noastră, de parcă ar fi chiar niște actori ai commediei dell\'arte.
Plutește o indeterminare a punctului culminant, în care se produce un hybris (nu neapărat incest, ci conflictul lui Oedip cu tatăl său, numai că aici e vorba de un fiu de lord bastard). Or chiar nu știm cu certitudine că s-a întâmplat la modul fizic, cum a decurs duelul tată-fiu, ceea ce mă face să cred că această nuvelă este o replică splendidă la \"Păcat\" de I.L. Caragiale. Am fi în stare să-l vedem și pe bastardul lui Garryck în culori sumbre, însă Pacey și fiul lordului, Scott, nu o fac deloc. Ceea ce înseamnă că este rescrisă în profunzime tragedia lui Oedip, dar și a legendei \"Soarele și luna\", că viteazul Kegan și-a lăsat dâra semnificantă în pofida renumelui tatălui său. Ca un Moogly al lui Rudyard Kipling, și Kegan poartă în sine umanismul, jertfirea de bună voie.
Excepțional discurs narativ, iar subiectul merită zăbava minții și a inimii, ori, de ce nu, pentru dumneavoastră, continuări pe măsură, într-o nouă carte!
Succes maestre, de fapt vă consider nașul meu literar, știți de ce!

Omul se scrie pe sine însuși exact după cum (se) simte.
Forma artistică presupune și larghețea autorului la masa de creație, dar și un determinism, o vocație a cristalizării definitive.
Eu aș putea să dau o variantă mai bună la \"După melci\" ori la \"Luceafărul\", însă autorii lor s-au muncit peste zece ani s-o facă.
Chiar de aceea rog muzele să vină și pe la mine-n zbor, pentru că pe tine, Alex, te-au acaparat de tot! Vorbesc și-n versuri, mai șuguiesc. Ele fac un lucru util, pe lângă faptul că le auzim glasurile (poate mai originale decât ale noastre).
Poemul? - dă bine oricum.
Nu s-a observat aici personificarea de la-nceput a poemului-crăunit (fain de tot), care se-ascunde în orice urmă, în infrasunet, în pete, în dârele inimii... Adică în sentimentul primordial ce-i dă naștere! Glonțele sunt simbol poetic pentru indeterminările inspirației, pentru circumstanțe prenatale ale poemului.

Un discurs bine închegat. Cu răsfrângeri argintii de lamă, sau de arcană.
Este interesant că, lecturând poemul, îmi dau seama că, în clipa scrierii poemelor mele de-aseară, am avut același limbaj, cu scuipatul, cu sângele, cu toate aceste cuvinte dureroase, pe care le măcinăm în noi. Și nu citisem acest poem de dragoste, cu adevărat bun. Iar adevărul este următorul: poemul diseminării complete a declarației de iubire se constituie într-un miraj fascinant, din toate supapele disper(s)ării, ori ale strângerii iubirii în brațele contingentului.

Scurtcircuitul amintirii, arabescul ei. Cu aliterații, despicări ale onomatopeilor. Cu o tandrețe pentru locuri dragi. Și interactiv, pe deasupra.

Mulțumesc pentru versuri. Iată, fac deja o minicolecție de sentimente, de impresii, de eliberări prin artă. Justiția oarbă începe să vadă siluetele din jurul ei! De Eminescu se teme cel mai tare... Dumitru, dacă o mai înspăimânți cu astfel de cuvinte, să știi că o să-nceapă să vadă de-a binelea, căzându-i solzii de pe ochi. Vlahuță este și el un mare satiric, iar de Bacalbașa, Arghezi, Bogza ultragiantul, Gellu Naum, Mihail Crama, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe ce să mai vorbim...

Așa ai văzut, așa am simțit. Iar celălalt poem este inspirat, a posteriori, după cele doua variante ale poeziei tale de iubire, cu tatuaje ori săruturi și pe mocicletă, roșie, albastră!

Nu sunt prea multe epitetele, ci sunt necesare aici. Poemul, meditativ, ca o chemare aniversară în șoaptă, ca un apel al lui Andronic la șarpele totemic atemporal din Căldărușani, comunică adierea de (ne)liniște bacoviană, pe alte unde, abia sesizabile. Poate chiar ăsta e miezul mesajului. O galerie secretă, un hiatus între om și timp, o falie prin care se mai întrezărește eternul. Farurile sunt semne ale sferelor înalte ale vârstei răcoroase și grele. Penultima strofă debutează cu un vers-strigăt, dublu în exclamația sa. Fanta intrării unei noi dimineți sub frunte este ceva referitor tot la moartea lui Cronos - o inversare a Amurgului zeilor. Olimpul este asorbit de persoana care demitizează și se scârbește azi până și de plăcerile ce și le mai oferă.

Mulțumesc, dragă Angela, că ai remarcat prea bine imparțiala nedreptate din țară.

Prima la mână. Balanța sau cântarul s-a dezechilibrat rău, dar nu de ieri, de alaltăieri...

A doua la mână. Totuși sabia..., nu-i deloc ținută-n curea.

Am scris de fapt acest poem ca să afirm, cum zice LIM - nu mai există scăpare, n-avem soartă, suntem uitați, ne cad arcanele mici drept în cap...

Ca să fiu imparțial politikos, dedic și această a doua variantă (second hand) Justiției oarbe.
Toți arătăm cu degetul într-o singură direcție acum. Toți schieunăm că merge căruța prin gropi de ne doare, ne doare, ne doare. Însă spectrele astea care ne conduc sunt mult mai vechi. Numai că... unele sunt exact precum cele văzute de Asterix și Obelix - nu mai scăpăm de legiunile lor drăcești!

Bine spus că tot ce vedem de \"mai an. Bădica Traian\" nu-s decât arcane minore, picate uneori și cu unele mari, dar mari de tot răsturnate!
Mulțumesc, LIM, pentru această neașteptată trecere!

Ambele variante sunt cele simțite ca reale. Niciuna dintre ele nu trebuie să transmită decât desfătarea dragostei. Este un pariu cu sine însuși al îndrăgostitului. Se simte fericirea sa. Mă miră faptul că cititorii bărbați evită să scrie și ei un comentariu la acest poem. Eu, cum am văzut textul, pentru că titlul mă invita la lectură de când a fost postat (1-2 zile), mi-am dat seama că n-are nimic declarativ, ci este pură trăire și că îndrăgostita există, ca și motocicleta albastră. Nu pun pariu, dar așa cred.
Pătrățelele sunt așezate algebric, pentru a lăsa ochiul să dezlege necunoscute, ori pentru a face pe îndrăgostiții cititori să experimenteze măcar virtual fericirea contopirii autorului cu cele două tatuaje și cu fumătoarea.

Ai surprins mai bine decât mine chipul oricărei mame, dragă Anni-Lorei! Poemul meu nu este arcană de Împrărăteasă. E din start literatură și realitate.

Mă corectez, LIM! Părinții mei s-au cunoscut în casa unde Nicolae Forminte era prin 1967-1968 junior de 12 ani la un club constănțean de gimnastică. Maică-mea, de 26 de ani atunci, îi făcea injecții mamei sale, o unguroaică din Ardeal. Tata a stat o vreme în gazdă la părinții actualului antrenor al lotului de gimnastică feminină. Părinții lui Nicolae au fost un fel de nași alor mei, iar acesta un fel de cavaler de onoare, un Dragobete!

Mulțumesc, LIM. Aveam nevoie de încurajarea ta. Și dacă tot ai adus vorba despre un fel de realism sau regizare poetică, mărturisesc faptul că Nicolae Forminte chiar locuia la blocul Turn de lângă gara Constanței, la sfârșitul lui 1967, în ajun de Anul Nou. Tata a stat în gazdă la antrenorul actual al echipei de gimnastică feminină. Însă mama îi făcea injecții mai dinainte soției lui Forminte. Și rămăsese să se mai uite uneori la televizor. Așa s-au întâlnit părinții mei, sub semnul gimnasticii, sau sub arcana acrobatului.

Romanul său \"Exit\" este o pornografie (trafic de carne vie, proxenetism) și un îndemn la consumarea de alcool sau droguri, toate în același timp. Sfârșitul e de ordin miraculos, artificial, ca în \"Mașa și extraterestrul\" (2005) de Nichita Danilov. \"Caiet de desen\" și \"Exit\" au fost publicate la Curtea Veche Publishing. \"Caiet de desen\" ia în derâdere persoanele cu dizabilități, pentru că protagonistul, numit și de exegeți \'retardat\', își omoară efectiv propria bunică. El este și personaj-narator.
La Irina Egli se pleacă de la arcana spânzuratului (Golem) și se ajunge la crime programate, ritualuri sataniste, incest tată-fiică (un complex al Electrei dumicat până la scabros).
Marius Daniel Popescu este galonat cu premiul scriitorilor din Elveția. I-a păcălit bine. Scrisul său este cel al unui schizofrenic, persistând în prezentarea unei Românii diabolizate, pierdute într-un Tartar neuitat de el,... de parcă ar fi singurul sfânt valah, salvat ca Noe din fața istoriei schingiuitoare. Multă vreme autorul (concomitent și personaj-narator, adică jurnalier) a lipit afișe sau a adunat cutii goale (pachete de țigări) în Elveția. Are imagini de-o cruzime care influențează cititorii (scena cu omorârea calului țiganului prin sudarea potcoavelor de o placă mare de metal). Panica indusă de autor provine din anxietăți refulate îndelung, din agresarea fizică a primelor sale iubite (o secreatară a tatălui său și o studentă colegă). Și se laudă, în pasaje de intermezzo lacrimogene, cu iubirea soției actuale și a celor două fetițe ale sale. Romanul-jurnal semnat MDP se intitulează \"Simfonia lupului\"! Dar după lupul autor, iezii cei mari cine suntem, chiar noi?