Misterul diamantelor

Lucrurile se limpezeau puțin câte puțin. A aflat ușor cine schimbase casetele de la camerele de luat vederi. Era polițistul care adormise în noaptea furtului. Dar acesta era convins că pusese casete noi. - Singur ai lucrat sau te-a ajutat cineva? a întrebat Michel Dupré. După o scurtă ezitare, angajatul băncii a răspuns cu jumătate de glas: - Singur. Altceva nu reuși să scoată de la cel interogat. Se părea că ajunseseră într-un punct mort când primi un nou telefon. Erau informații despre fiul polițistului. Pierre, un obișnuit al băncii, făcea tuturor mici comisioane. I se părea puțin probabil ca băiatul să fie amestecat în această poveste. Avea numai doisprezece ani. A trimis totuși o mașină după el. Până să ajungă la biroul detectivului, Pierre trebuia să treacă pe lângă camera în care tatăl lui era interogat. A apucat să-l vadă câteva clipe, gârbovit sub povara durerii și a rușinii de a-și bănui fiul infractor. Imaginea tatălui l-a șocat atât de mult încât a cedat ușor. În vara ce abia trecuse furase dintr-un magazin, împreună cu prietenii. Detectivul care se ocupase de caz le-a dat drumul, dar zilele trecute îi ceruse să falsifice casetele în schimbul tăcerii. Tatăl nu știa nimic. Era a doua oară când se lovea de aceeași poveste, greșeli din trecut șantajate în prezent. A plecat personal spre arhivă, după ce a aflat detalii de la băiat. Dosarul l-a găsit repede. Raportul fusese întocmit de unul din colegii lui de birou care, într-adevăr, se ocupa numai de tineri. Altă idee îi răsări atunci în minte. Dosarul actriței l-a găsit mai greu, trecuseră câțiva ani buni de atunci. Semnătura de pe raport era aceeași cu cea din dosarul băiatului, Rémy Péroux. Nu știa ce să facă. Totul luase o întorsătură urâtă. Nu putea să acuze un coleg fără dovezi clare, nu inventate. Porni spre biroul șefului și se trânti pe un scaun. Inspectorul Henry Mallet își ridică privirea din maldărul de hârtii și-l privi întrebător. Spuse totul dintr-o suflare. - Complicat caz. Cum ai dat de ei? întrebă șeful. - Vă mai aduceți aminte de bătrâna doamnă Marie Letourneur? Ieri, în timp ce luam masa, am primit un telefon de la ea. Locuiește în rue Ravel, una din străduțele ce mărginește piața Berthelot, într-o căsuță cu etaj. Din camera ei se vede perfect toată zona. De câteva zile o mașină necunoscută staționa aproape de locuința ei. Nimeni nu știa a cui este. Cum e destul de în vârstă, doarme puțin. Insomnia i-a dat posibilitatea să observe că noaptea, între orele două și patru, două persoane folosesc mașina, un bărbat mic de statură și o femeie, fără ca cei doi să se întâlnească. Semnalmentele corespundeau actriței și lui Simon Rainier Restul îl știți. - Informațiile despre diamante de unde le aveai? - Se pare că mi-a folosit lectura revistelor mondene, răspunse morocănos. - Cum te pot ajuta? - Aș dori să stau de vorbă cu detectivul Rémi Péroux - Nu știu dacă poți. Ieri și-a înaintat demisia și a plecat Încotro, nimeni nu știe. Au trecut câteva luni de la întâmplările povestite. Dincolo de fereastră se simțea de-acum adierea proaspătă a primăverii. Pe crengi, mugurii stăteau gata să plesnească. Detectivul Michel Dupré privea trist forfota străzii. Dimineața primise un colet din străinătate. Ezita să-l deschidă. Abia la amiază și-a făcut curaj. Din cutie s-au rostogolit pe birou diamantele furate. Printre ele un bilet nesemnat, ce cuprindea doar cinci cuvinte: “Nu ești cel mai bun!” 2006 - 2007