Dorina Șișu

\"Te intrebi tu…de fapt ei se intreab prin tine – cum?
Cum e posibil ca lumea sa fie asa?! – de ce Divinul?\"
Oho, nu știu de câte ori întreb. Cum sună cuvântul CONTEAZÃ. Vocea? mai puțin.
Ar trebui ca vorbele să aibă sunet - răsunet pentru că atunci degeaba le mai zicem vorbe. Voce - vorbă, accentuezi limbajul mai bine-ar fii CUVÂNTUL căci multe taine ascunde, misterios e gândul.
Adevărul se cam pierde în noi...de frică? Nu știu. Poate găsim răspunsul.
Divinul? e doar un punct de sprijin.

viață grea de Sisif, conturezi imaginea iubirii din elemente esențiale. Acest nisip continuu speră. Frumos.

am tot stat la marginea digului tău dar am auzit doar vântul. Tu spui că
\"în miezul cuvintelor
nu-s altceva decât arbori
ce sprijină ramuri
înfipte în cer
cu mister\"
te contrazic putin atât cât să nu supăr, pentru că abia pot ajunge cu o frunză marginea unei prăpastii. Cerul privește și râde. De unde vine misterul? Mă gândesc la cer, privind la toate și noi la el, nimic nu e mister, ci doar un gol imens.

un infinit
constat că se lățește
pândește
rostește numele la uși
un șarpe stă pe coada lupului
acele de brad i s-au lipit în ochi
și de-aia zic poate cu ciudă
ce pot să fac în marea ta?
pe cozonaci ia furat tipul cu timpul

păi, semnul de întrebare se naște odată cu noi. El poate să-ți domine eul ori poate să-ți fie scut. Înțepenește continuitatea, remarci cu frică drumul, un punct, o virgulă și o soluție...și tot se mai ivește unul.

constatare...ai găsit singularul unei așteptări. Rezumi la unu tot crăciunul, și globul tău, și așteptarea, globul, prunul, sticla ori scara. Acest prun haotic se învârte în jurul firii tale, mută o treaptă mult mai în dreapta, pietrele respiră cică un scut. Știai că bradul meu e plin cu ciulini?

rădăcinile acestor valuri, culorile, anotimpul, nasc același semn de întrebare: de ce mai cauți nicăierul pământ?