Dolcu Emilia

Cu asa o « alarma » poti starni mai curand decat inhiba. Si nu pe putini, avand in vedere ca prostia, in prostia ei, poate da peste oricine. Cartea e “prevazuta” deci cu o buna reclama. Sper pentru autoare ca a si functionat !
Textul de fata, facut din semitonuri tot atat cat si din tonuri, prinde tipul de vibratie pe care-l pot transmite “Lucrarile in verde”.
Personajele intra si intertextuale, cele din metatextul care e acest articol, si deci multe, foarte multe personaje, toate isi gasesc locul in aceasta prezentare pe care am citit-o ( nu stau acum sa ma intreb de ce) ca pe o aventura de proportii.

Datoria pe care o avem fata de creatorii de motivatie nu e niciodata indeajuns de mare.
Asa ca macar gestul simplu de-a multumi autorului il voi face si eu. Temele pe care le aduce in prim plan sunt tot atatea prilejuri de intoarcere la sine, la un sine dupa care nici nu banuiam cat de mult tanjim.

Ii multumesc de asemenea lui Anni-Lorei Mainka pentru naturaletea cu care ne invata recunostinta.

Si totusi, nu poti consacra anuntarii temei tot atatea randuri cat si temei.
Si apoi sunt fraze-perioada de o incoerenta patetica.
In ce priveste « opinia personala » , aceasta nu depaseste stadiul exclamatiilor de tipul « concluzii foarte interesante » sau « interesante » sau « marile personalitati din istoria biblica » care se opun « asa zisilor filozofi de talia lui Hegel ».
Cred apoi ca faptul de-a nu impartasi punctual de vedere al unui filozof nu face din acesta un « asa zis » filozof.

Mi-a atras atentia persoana intai plural care, in « ia sa-i dam un play, sa vedem... », insemana eu si cu mine, eu de acum si cu mine cel de acum 30 de ani, si deci eu in raport cu mine care eram un altul, ia sa-i dam un play, sa vedem. Raportul dintre eu si mine il dubleaza pe cel dintre cartea veche si copertile noi, si provoaca un clic nostalgic.
Clicul nostalgic dublat de nota de ludic, de provocare, il regasesc in plan lexical ( in raportul, de exemplu, dintre « o oarecare lăfăială hermeneutică » si « un limb la porțile cunoașterii subtile » la care ai senzatia ca ramai constant), dar si sintactic (in raportul dintre frazele scurte, percutante si cele mai lungi si chiar trenante). Cu acest acompaniament, consideratiile dense si avizate asupra studiilor lui Cornel-Mihai Ionescu ar putea gasi audienta la cititorul tanar.

Mi-a atras de asemenea atentia interesul constant pe care ca literat, si mai ales ca profesor literat, il aratati cititorului, si mai ales cititorului in formare.

E un text la care am revenit dupa mult timp pentru a-l « auzi ».

\"creeaza o natura secunda\"

As vrea doar sa remarc ca personalitatea acestui text sta si in materialitatea sa. Altfel spus, el beneficiuaza si de o anumita traire a limbii. De altfel, in grade diferite, aceasta e o nota comuna a celor mai reprezentative articole de pe agonia, cele ale caror autori sunt si creatori de poezie.
Numai o relatie privilegiata cu limba poate face fireasca coabitarea, intre altele, a lui anapoda si a lui alternant, a vorbariei si a gestualitatii, a amalgamului si a ieftinismelor. Intalnirea dintre cuvinte apartinand unor registre si stiluri diferite creaza ca un fel de natura secunda a limbii , cea care da corporalitate mesajului acestui text.
Intrarea propiu-zisa in text, care se suprapune accesului la « tramele lui Matei Visniec » si la « personajele » sale, o percep ca magistrala. Remarc astfel impresia de interiorite pe care o da aducerea la inceput de fraza a subordonatei. Si apoi metafora in lant care in care se intrevade, impreuna cu tematica, si tehnica operei prezentate.
Cat despre tonalitatea generala a textului, surda, aceasta o gasesc in acord cu motivul central al operei lui Visniec, si cu trairea pe care o genereaza.

Ca toate textele dumneavoastra, si acesta pare a fi, la modul « esential si existential », o cautare de sine.

In sensul si in ritmul in care merg lucrurile e putin probabil ca un astfel de text sa nu fie socotit o erezie, iar autorul lui un eretic. Pentru ca nu e vorba doar de o majoritate patrunsa de-o anumita credinta, ci si de o majoritate asmutita impotriva oricarei alte forme de credinta, si mai ales de o majoritate confortata in aceasta atitudine.
In stadiul in care au ajuns lucrurile e putin probabil ca un guvern sa-si mai asume riscul de-a scoate religia in afara obietelor de învatamant, riscul impopularitatii fiind mic pe langa acela de-a fi acuzat de impietate. Si cum ar fi altfel cand, in scolile romanesti, religia ca obiect de studiu e pe punctul de a deveni o religie.
Intre timp, valoarea la bursa a bunurilor sufletesti creste si cea a bunurilor lumesti scade proportional. Ori cine profita de aceasta scadere daca nu « liderii spirituali » ?
Una e credinta in dumnezeu si alta gestionarea, care e lumeasca. Acest ceva lumesc e foarte bine exprimat de vorba dupa care e bine sa faci ce zice popa, nu ce face popa. Ori glasul acestui popa se face auzit azi in scoli.
Si mai e ceva. (Sigur mai e si altceva. Dar eu ma voi opri doar la ceva.) Un pacatos care crede e mai putin pacatos decat un virtuos care nu crede. Ce inseamna aceasta? Ca e indiferent daca faci o fapta buna sau una rea. Importanta e dogma, credinta in ceva mai curand decat in altceva.
De fapt, de ce scriu aceste randuri? Pentru a-mi exprima adeziunea la genul de ingrijorare pe care-l exprimati. Pentru moment, doar asta mi se pare important.

Atat « lectura analitica » cat si « nuantele interpretarilor impresioniste » subinteleg o cercetare atenta si invalideaza opozitia pe care va construiti fraza.
Nu exista incompatibiliatate intre « substanta » unei poezii si nuantele interpretarii ei, fie ele si impresioniste, cele din urma incercand s-o capteze pe cea dintai.
De ce eticheta de « poet al toamnei » e minimalizatoare si nu si cea de « mare si nestiut mistic » ? Mai ales ca marimea nestiutului mistic ar trebui dedusa din cea a predecesorilor, despre care, de fapt, e vorba in textul dumneavoastra.
Si nu credeti ca marele si nestiutul mistic a batut la portile Occidentului, intre ghilimele, cele mai oculte?
Bacovia este poet al noptii in masura in care e poet al toamnei. Reciproca nu e valabila. Si apoi, atribuiti noptii ca, de altfel, si « filozofiei » bacoviene valente care nu-i sunt proprii.
Nu contest ca un Bacovia mistic poate fi un demers posibil. Dar pentru ca el sa fie plauzibil, ar trebui o mai indelunga familiarizare cu alchimia versului bacovian. In general vorbind, forta unui vers nu consta doar in simbolurile pe care le inchide.
In ce priveste, limba textelor dumneavoastra, ea are darul de-a face material imaterialul. Contactul cu eruditia care va e proprie si cu patima pe care o puneti in apararea propriilor idei, ii confera o forta rara.

\"Credeți că dacă i-ați împușca lumea ar fi mai bună, că societatea se va curăța, că totul va merge mai bine? Că în locul lor nu vor veni alții la fel de răi?\" sau \"Crezi că dacă te nășteai în locul lor, dacă ai fi fost educat exact ca ei, nu ai fi fost la fel de „corupt” ca și ei?\"

Domnule Anghel Pop, dacă problema se pune în acești termeni, a înlocuirii unor răi cu alți răi, singurul lucru care nu e indiferent e cel al categoriei de răi din care facem parte, cei de la putere sau cei care urmează să ia puterea. Și în acest caz, “omul din cătarea puștii” merită întotdeauna execuția ; pentru că e unul din cei căruia îi putem lua locul.
Dacă înțeleg bine, dumneavoastră nu vreți înlocuirea. Și atât. Putem deduce de aici din ce categorie de răi faceți parte.
Dar să presunpunem totuși că faceți parte din cei buni care au mai supraviețuit. Ce faceți în cazul acesta ? Constatați pur și simplu că dacă ați fi în locul celor răi, și dacă ați fi fost educat ca ei , ați fi la fel de \"corupt\" ca ei. Pentru aceasta filozofie social-politică, merită oare invocată atâta istorie ?
Personal, socotec că e important să luăm atitudine, și să învățăm să luăm atitudine.

Ce m-a dus spre textul tau a fost titlul care nu numai ca suna bine prin el insusi, dar si convoaca amintirea unui mare titlu.

Intr-adevar, doar un « ganditor altruist » se poate deda efortului de a fi simplu. Ceea ce nu inseamna ca gandirea sa devine automat accesibila. Codul simplitatii nu e simplu.
Ce vreau sa spun cu asta ? Ca e bine sa mentinem distinctia dintre stiinta si vulgarizarea ei. Ca nu te poti apropia de-o stiinta fara o initiere prealabila, fara a trudi in a-i insusi codul.
In aceeasi nota cu tine as spune insa ca “aroganta erudita” e semn se sterilitate intelectuala combinata cu o dorinta de afirmare necumpatata.
Silvia, n-as fi atat de sceptica in privinta filozofiei. La urma urmei, apele ei curg in toate scrierile. As spune chiar ca eseul, ca specie literara, a aparut din nevoia noatra de-a experimenta gandirea speculativa fara a pierde contactul cu realitatea.

In textul tau se regaseste placerea scrierii.

Succes!

Privitor la concluzia : «… cunoașterea de sine propusă de Socrate este folositoare în maniera în care nu direcționează toate resursele cunoașterii doar spre acest tip de cunoaștere, și asta pentru că această focalizare chiar ne-ar putea îndepărta de o cunoaștere obiectivă, iar orientarea doar spre o cunoaștere în afara subiectivității ne-ar duce la acutizarea propriei ignoranțe … », as manifeta unele rezerve :
1. cunoasterea de sine in acceptie socratica nu indeparteaza de cunoasterea obiectiva pentru simplul motiv ca ea nu presupune cunoasterea noastra ca fiinte particulare, ci ca fiinte umane in general.
2. cunoasterea socratica vizeaza conceptele si definirea lor. Iar cunoasterea prin concepte e obiectiva.
E adevarat, pe de alta parte, ca nu exista o cunoastere pur obiectiva sau pur subiectiva, ci doar o cunoastere mai curand obiectiva decat subiectiva sau mai curand subiectiva decat obiectiva, E deci o chestiune de dosaj.

Va multumesc ca mi-ati dat prilejul sa intarzii asupra unor probleme de aceasta natura.

Textul dumneavoastra, pe care l-am citit cu interes, ridica, din punctul meu de vedere, cateva « semne de intrebare ».
Va intrebati de exemplu « ce se întâmplă dacă nu suntem purtătorii adevărului, iar cunoașterea de sine nu este decât o auto-amăgire ? »
N-as spune ca, din punctul de vedere al metodei socratice, intrebarea e pertinenta. Din cel putin trei motive:
1. metoda socratica subintelege ca suntem toti purtatorii adevarului, dar ca ignoram acest lucru. Aceasta ignorare legitimeaza de altfel si indemnul de a ne cunoste ca venind din exterior, de la o « autoritate ».
1. metoda socratica nu numai ca pune interlocutorii fata in fata cu propriile lor contradictii, dar ofera si un criteriu de validare a bunei cunoasteri : acordul cu sine insusi si cu ceilalti.
3. prin metoda socratica devenim doar constienti de un adevar pe care il detinem. E vorba deci de o cunoastere constientizata.

Un text excelent, in care cuvantul are personalitate si ideea, caracter.

In general, textele pe această, să zicem, tema imi inspira o oarecare neincredere; abordarea e folclorica, chiar si in cazul celor cu un grad de literaritate ridicat. Sunt texte, paradoxal, colaborationiste, cu “prea multe semitonuri”.

In textul dumneavoastra, ideile au radaciuni, si nuanta.
Gradul de concentrare ideatica e totusi la limita suportabilului, in sensul ca fiecare portiune de text ar putea deveni un text in sine.

Personal, socotesc ca daca la conditia de-a fi cult am adauga si atributul de-a fi cultivat, am risca poate mai putin sa transformam si cultura intr-o forma de parvenitism.

Demersul meu “ De ce pedeapsa” e nepermis de reductor.
Dar cum nu vreau sa ma pun prost cu mine, cu care imi petrec cea mai mare parte a timpului, am sa schitez o reactie.

Legaturile dintre idei - daca exista, caci pot sa nu existe - se pot pierde « undeva pe drum ». Clicurile sau socurile emotionale, caderile de emotie, atonia emotionala sau absenta emotiei se explica prin aceste legaturi si modul in care ele sunt facute.
Obiectivul meu nu era insa sa arat in ce mod se leaga « ca o pedeapsa » de restul poemului, ci sa arat doar ca se leaga, « ca nu scoate la suprafata altceva ».
Modul in care se leaga ideile face specificitatea textului poetic si unicitatea unui text poetic in raport cu un altul. Eu am incercat doar un raspuns punctual la o problema punctuala.
Ca cititor, te poti si intreba, cred, si poti incerca, cred, sa cauti un raspuns.

Nimic nu scuza insa sufocantul meu prozaism

Ca toata lumea, sunt de parere ca acest poem e foarte bun. Gasesc in plus ca el trece cu bine de micile rezerve formulate la adresa lui.

E o dovada de mare curaj sa incorporezi contextului o altfel ditamai banalitatea in fata careia 99,99% dintre poeti dau bir cu fugitii.
Dar riscul merita asumat, dupa cum se vede.( Traian Rotărescu)

Riscul merita desigur asumat, din moment ce in loc de ditamai banalitatea avem ditamai contrariul, o imagine care rămâne « pe retina/creierul cititorului, zbîrnîind acolo un timp.» Si asta datorita marei arte a « incorporarii », aceea de-a nu te rataci « undeva pe drum, intre Abba si Jack »

De ce pedeapsă ?
Teama de-a repeta prea mult numele tatalui, teama de reprosul din privirea acestuia , face ca tatal, a carui lipsa e resimtita, sa nu apara. Aceasta e ca o pedeapsa. O pedeapsa care nu e fara legatura cu sclipirea ca un rinichi bolnav a lunii.

The best of ABBA” fără „Ciquitita”mai mult sugereaza decat refera. Si sugereaza bine acel ceva nedefinit caruia i se duce lipsa

Lui Adrian Dumitru

„S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme.” (Felix Nicolau)
Ori, despre maniera de a scrie trilogie a d-lui Cărtărescu se pot spune multe, numai că ar fi „libertină”… nu. (Adrian Dumitru)

Chiar nu se poate vorbi de-o manevrare libertina a procedeelor naratologice ? In sensul, si acesta cred sa fie singurul, cel putin la nivelul frazei, ca Mircea Cartarescu isi ia o prea mare libertate in folosirea procedeelor naratologice ?
Conveniti totusi ca o prea mare libertate e mai putin o libertate cat o forma de libertinaj !

\"Așadar, familia de cuvinte plecând de la „liber” și „libertate” și axate pe vechiul „laissez faire, laissez passer”, cum ar fi liberal, neoliberal, libertarian etc. se confundă, adesea, și încă la case mari, uneori, cu „libertin”. (Adrian Dumitru)

Diferentele dintre liber si libertin nu sunt ireductibile ; prea liber poate sa insemne libertin ! In context !
In context, un cuvant poate gasi calea spre un altul.

\"Am avut un profesor de antropologie care spunea mereu că utilizarea conceptelor este – ar trebui să fie – similară cu aceea a unui bisturiu, întrucât conceptele (după cum se știe) sunt purtătoare de sens precis.\" (Adrian Dumitru)

Nu utilizarea conceptelor « purtatoare de sens precis » ridica probleme ci gestionarea relatiilor dintre ele, avand in vedere ca sensul « precis » al conceptelor e, la randul lui, purtator de alte sensuri. In relatiile dintre concepte (desi mai onest ar fi sa spunem dintre cuvinte, deoarece operam cu conceptele, ca virtualitati, prin medierea cuvintelor), unele sensuri sunt actualizate, altele blocate, altele adaugate. Acestea din urma duc de fapt la schimbarea in timp a datelor conceptului.
In cazul cuvântului libertin , in context e actualizat sensul « care-si ia prea mari libertati » , e blocat sensul « in raport cu normele religioase si morala publica » si adaugat « in raport cu normele naratologice. »
Intrebarea e daca sintagma « manevrarea libertina a procedeelor naratologice » se incadreaza, dincolo de fraza, in textul articolului.
Se poate spune ca da, deoarece ideea de exces, si deci de prea mare libertate, populeaza intreg textul:O trilogie mare, mijlocie si mica, exces de frumusete care irita, absenta limitei, contagiune universala, ulaiala ghiftuita, developări coșmarești, explozii poematice, redimensionarea iluzorie a faptului real etc.

Lui Felix Nicolau

Si totusi pentru ca « această manevrare libertină a procedeelor naratologice » sa se refere la « mirifica libertate a naratorului » trebuia ca adjectivul epitet mirifica sa fie atins de ironia care greveaza ideea de exces in ansamblul articolului. Ori, nu e cazul.
De aceea interventia lui Adrian Dumitru, o gasesc in parte justificata

Daca inteleg bine, va necajeste faptul ca George Calinescu nu are decat « acribia unui istoric », nu este decat « un bun estetician », « un polemist patimas », « un inzestrat portretist », « un pamfletar excellent ». Iar dumeneavoastra vreti mai mult. Sau daca inteleg si mai bine, dumneavoastra ati da totul pe una, pe «ordonarea la un sistem filosofic », si nu la oricare, ci la unul care nu e « un sistem filosofic coerent, ci mai degrabă ..o mistică aplicată intuitiv, un colț obscur al fiecărei culturi occidentale și un punct de vedere din care aluziile misterice ale tuturor dogmelor capătă o claritate de cristal » Problema e ca dogma exclude punctul de vedere si ca, in acel colt obscur de care vorbiti, ea are oricum o claritate de cristal.
Inteleg eu bine ? Masoneria si celelalte organizatii oculte occidentale sunt monstrii si temerile cu care omul umple golurile pe harta cunoasterii ?
Inteleg eu bine ? Masoneria si celelalte organizatii oculte occidentale zambesc « mereu ironic după „voalul de falsitate“ al scrierilor cu cheie la toate aberațiile științifice ale profanatorilor de mistere » ? Si eu profanul, ce sa aleg ? Falsitatea sau aberatiile ?
Si dupa toate acestea vorbiti de « de filosofia tezaurizată de aceste organizații » care oferă oamenilor de cultura « șansa unei incursiuni până în subteranele marii culturi ».
Sa fie de vina pentru aceste neconsecvente « functia conotativa » a limbajului ? In cazul acesta ar putea fi revazut binomul sens conotativ/sens denotativ, pentru a i se mai rectifica ici si colo gradul de polarizare.
Inteleg ca faceti parte dintre oamenii de cultura « convinși că o gândire filosofică trebuie să preceadă cuvântului ». Si totusi spuneti ca « Prestigiul imens și incontestabil al organizațiilor oculte occidentale a măgulit vanitatea luciferică » a acestor oameni. Cumulul a maguli, vanitate, luciferic nu are o \"conotatie\" pozitiva. Ori aveati nevoie de ea pentru a va lansa intr-o asa aventura.
Dupa mine, nu atat Calinescu cat receptarea lui e in cauza. Un discurs centrat pe aceasta problema ar putea interesa cu adevarat.

Tatal ud, mama lucitoare duc cu gandul la niste zeitati locale. Salcia, tatal ud, mama lucitoare, urmele in namol duc cu gandul la acuplare , fertilitate, loc al nasterii. Curios, valoarea locului natal e data de obicei de legatura dintre copil si parinti si nu de legatura dintre parinti. Curiozitatea e cu atat mai mare cu cat legatura dintre parinti e singura din text care e sublimata. Si mai curios inca e ca locul natal astfel definit declanseaza intrebarea : « Ce-ar fi să nu mă mai întorc niciodată sub salcia…. ? »
Acel niciodata, pe de alta parte, face plauzibila verbalizarea lui a plange, vanzarea unei lacrimi in Occident, cortul intins pe drumul de fier.
Cu exceptia legaturii dintre parinti, care, in opinia mea, il descentreaza putin, textul imi pare de-o metafizica sustinuta, de-o rara calitate a trairii transmise prin cuvinte

Textul face mai mult decat sa-si tina promisiunea din titlu. E el insusi o reteta la fel de « hipnotica » ca cea care face succesul de public al romanului prezentat ; toate ingredientele narative sunt cartografiate, iar modul de preparare a discursului narativ se lasa usor captat. Formulari ca « Subiectul se deruleaza contrapunctic » sau ca fraza finala ce defineste specificul sciiturii lui Amélie Nothomb dau corp sonor ideii. E rar ! Si totul cu sustinere in tonul general adoptat !
Chiar in context , pentru a intari ideea de « înaltă, deplină subiectivitate » nu se justifica «în care se topesc și se amestecă autor/lector/personaj narator ». E scolaresc.
Apropo de paragraful cu care debuteaza articolul. Cheia succesului la public nu e in a te numi Amélie Nothomb, ci in modul in care Amélie Nothomb a reusit sa-si faca un nume bun, sonor, memorabil.

M-am intrebat de ce in atelier ? Poate din pricina notei de ermetism a carui semnatura o poarta « archereonul langurul », dar si concentrarea lirismului la nivelul sonoritatii. Si totusi cu cata simplitate acel «a verde si alean » absoarbe aceasta concentrare, decanteaza « reziduul » lexical care e « archereonul langurul », si transforma o incatatie pura in emotie pura !

\"neputand\" si nu \"neputandu-s\". Si aceasta deoarece initial am vrut sa spun ca singur, cuvantul grai, nu-si poate asuma aceasta distinctie, ceea ce-ar fi dat in context \"neputandu-si asuma\"