Dolcu Emilia

\"Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea ”nefiravă dar hârlavă” de vineri dimineața, de duminiă seara, de toate zilele. Snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Egoismul. Nesimțirea. Păcatul. Fuga de Johann Sebastian Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu.\"

Poate ar trebui sa mai dati o sansa firii omenesti !

Si acum serios vorbind, nu se fac experimente pentru a blama. Iar firea cu atributele pe care i le vedeti nu-i o explicatie, ci o convingere fara legatura cu vreun experiment.

Dupa mine, experimentul in discutie nu pledeaza in favoarea ideii ca oamenii “ fug” de Bach, si ca ei ar merge la concerte cu muzica de Bach din pur snobism.
O data pentru ca marea arta induce o stare care nu e « de toate zilele » si e normal deci ca oamenii sa-si doreasca s-o recepteze intr-un moment si un loc care mai putin obisnuit. Inca o data pentru ca marea arta inspira o mare recunostinta si nu mila.
In conditii de strada, oamenii aveau deci de rezolvat ceva ce-as numi intr-un mod nu prea fericit conflictul dintre recunostinta si mila, dintre o stare de lux, cea indusa de marea arta, si o stare de rand, cea indusa de grijile zilnice.

Textul dumneavoastra are, intre altele, meritul de-a fi provocator.

Modul cum sunt conduse cele doua naratiuni spre \"socul\" final e magistral.

Un text lucrat, dar care nu lasa sa se vada lucratura ; iluzia de realitate e perfecta.
Modul cum sunt conduse cele doua naratiuni inaintea socului final e magistral.
La fel, modul in care cele doua porecle (gâză si mântuitu’) devin partase ale unui destin.

Naratiunea dominanta, in stil indirect liber, care da acces la realiatea vazuta prin ochii personajului, nu numai ca permite cititorului sa integreze o lume care-i este mai putin familiara, dar confera textului fluiditate.

Pana voi gasi timp pentru a reveni asupra acestui text a carui exemplaritate in plan ideatic si expresiv il recomanda ca pe un dar literar, remarc acest pasaj : « Mare păcat că manualele școlare nu concentrează și nu mai triază din clasici pentru a face loc scriitorilor contemporani care, cu siguranță, ar rafina sau stârni gustul literar al copiilor noștri. »
Da, mai ales ca prin mijlocirea lor, (a scriitorilor contemporani) dascalii ar putea deveni mai actuali si elevii mai clasici ; s-ar crea conditiile unui binevenit transfer.

Desigur, distanta dintre ontic si ontologic e la originea distinctiei dintre filozofie si celelalte stiinte, dintre care si teologia. Ma intreb insa daca, in interiorul insusi al fiintarii, distanta dintre Dasein si restul fiindurilor n-ar putea-o face mai putin de netrecut pe cea dintre filozofie si teologie, avand in vedere ca Dasein-ul face legatura dintre ontic si ontologic, si ca « obiectul teologiei este o proiecție a credinciosului », si deci a Dasein-ului ca fiind privilegiat
Cine afirma ca filosofia « are pretenția ca surprinde prin profunzimea interogarii esența întregii existențe » ? Heidegger sau dumneavoastra? Heidegger, cel putin cel pe care-l citati, spune doar ca « a pierit înradacinarea stiințelor în temeiul esentei lor.”, si deci nimic despre pretentiile filozofiei, si deci nimic despre o eventuala distanta intre ceea ce filozofia ar pretinde sa faca si ceea ce face de fapt.
Tocmai constat ca si « teologia pretinde » ceva, ceea ce ma face sa reiterez intrebarea : din punctul cui de vedere ?
« Nestiintificitatea » filozofiei nu trebuie inteleasa ca o un mod de prezervare a ei? Mai ales ca, dupa Heidegger, explicatia stiitifica are neajunsul de-a oculta momentul care precede orice intelegere, pre-achizitia, cea care, introdusa de fiecare data in spirala hermeneutica, face ca explicatia stiintifica sa nu aiba un caracter definitiv, dupa cum are neajunsul de-a ignora pre-viziunea, cea care face ca orice interogat sa fie inteles intotdeauna dintr-un punct de vedere diferit, in functie de cel care-l interpreteaza. Sau mai simplu, explicatia stiintifica nu-si asuma decat evenimentele tip. Ceea ce nu-i o nimica toata, stiind ca sensul fiintei « heideggeriene » nu poate fi surprins decat in lumina temporalitatii. De ce insist asupra acestui punct? Deoarece exista riscul de-a intelege « nestiintificitatea » ca pe un neajuns al filozofiei. Ori in acceptia heideggeriana, stiinta insasi e cea care e repusa in discutie.

Normalitatea si delectarea in normalitate sunt surprinse cu simplitate : « succesiune pe care am ajuns s-o consider suficientă pentru siguranța mea. » sau « eu aveam toate aceste clipe pline prelungite mult în liniște.»

Un stil facut numai din atenuari, un stil litotic, care face sa para si mai enorma enormitatea mortii care creste la loc, si cat se poate de complex acel mecanism « extrem de simplu », dar a carui lipsa echivaleaza cu o mutatie : «de atunci sunt mai atentă mai puțin nevinovată. număr în gând. știu. ».

Cu asa o « alarma » poti starni mai curand decat inhiba. Si nu pe putini, avand in vedere ca prostia, in prostia ei, poate da peste oricine. Cartea e “prevazuta” deci cu o buna reclama. Sper pentru autoare ca a si functionat !
Textul de fata, facut din semitonuri tot atat cat si din tonuri, prinde tipul de vibratie pe care-l pot transmite “Lucrarile in verde”.
Personajele intra si intertextuale, cele din metatextul care e acest articol, si deci multe, foarte multe personaje, toate isi gasesc locul in aceasta prezentare pe care am citit-o ( nu stau acum sa ma intreb de ce) ca pe o aventura de proportii.

Datoria pe care o avem fata de creatorii de motivatie nu e niciodata indeajuns de mare.
Asa ca macar gestul simplu de-a multumi autorului il voi face si eu. Temele pe care le aduce in prim plan sunt tot atatea prilejuri de intoarcere la sine, la un sine dupa care nici nu banuiam cat de mult tanjim.

Ii multumesc de asemenea lui Anni-Lorei Mainka pentru naturaletea cu care ne invata recunostinta.

Si totusi, nu poti consacra anuntarii temei tot atatea randuri cat si temei.
Si apoi sunt fraze-perioada de o incoerenta patetica.
In ce priveste « opinia personala » , aceasta nu depaseste stadiul exclamatiilor de tipul « concluzii foarte interesante » sau « interesante » sau « marile personalitati din istoria biblica » care se opun « asa zisilor filozofi de talia lui Hegel ».
Cred apoi ca faptul de-a nu impartasi punctual de vedere al unui filozof nu face din acesta un « asa zis » filozof.

Mi-a atras atentia persoana intai plural care, in « ia sa-i dam un play, sa vedem... », insemana eu si cu mine, eu de acum si cu mine cel de acum 30 de ani, si deci eu in raport cu mine care eram un altul, ia sa-i dam un play, sa vedem. Raportul dintre eu si mine il dubleaza pe cel dintre cartea veche si copertile noi, si provoaca un clic nostalgic.
Clicul nostalgic dublat de nota de ludic, de provocare, il regasesc in plan lexical ( in raportul, de exemplu, dintre « o oarecare lăfăială hermeneutică » si « un limb la porțile cunoașterii subtile » la care ai senzatia ca ramai constant), dar si sintactic (in raportul dintre frazele scurte, percutante si cele mai lungi si chiar trenante). Cu acest acompaniament, consideratiile dense si avizate asupra studiilor lui Cornel-Mihai Ionescu ar putea gasi audienta la cititorul tanar.

Mi-a atras de asemenea atentia interesul constant pe care ca literat, si mai ales ca profesor literat, il aratati cititorului, si mai ales cititorului in formare.

E un text la care am revenit dupa mult timp pentru a-l « auzi ».

\"creeaza o natura secunda\"

As vrea doar sa remarc ca personalitatea acestui text sta si in materialitatea sa. Altfel spus, el beneficiuaza si de o anumita traire a limbii. De altfel, in grade diferite, aceasta e o nota comuna a celor mai reprezentative articole de pe agonia, cele ale caror autori sunt si creatori de poezie.
Numai o relatie privilegiata cu limba poate face fireasca coabitarea, intre altele, a lui anapoda si a lui alternant, a vorbariei si a gestualitatii, a amalgamului si a ieftinismelor. Intalnirea dintre cuvinte apartinand unor registre si stiluri diferite creaza ca un fel de natura secunda a limbii , cea care da corporalitate mesajului acestui text.
Intrarea propiu-zisa in text, care se suprapune accesului la « tramele lui Matei Visniec » si la « personajele » sale, o percep ca magistrala. Remarc astfel impresia de interiorite pe care o da aducerea la inceput de fraza a subordonatei. Si apoi metafora in lant care in care se intrevade, impreuna cu tematica, si tehnica operei prezentate.
Cat despre tonalitatea generala a textului, surda, aceasta o gasesc in acord cu motivul central al operei lui Visniec, si cu trairea pe care o genereaza.

Ca toate textele dumneavoastra, si acesta pare a fi, la modul « esential si existential », o cautare de sine.

In sensul si in ritmul in care merg lucrurile e putin probabil ca un astfel de text sa nu fie socotit o erezie, iar autorul lui un eretic. Pentru ca nu e vorba doar de o majoritate patrunsa de-o anumita credinta, ci si de o majoritate asmutita impotriva oricarei alte forme de credinta, si mai ales de o majoritate confortata in aceasta atitudine.
In stadiul in care au ajuns lucrurile e putin probabil ca un guvern sa-si mai asume riscul de-a scoate religia in afara obietelor de învatamant, riscul impopularitatii fiind mic pe langa acela de-a fi acuzat de impietate. Si cum ar fi altfel cand, in scolile romanesti, religia ca obiect de studiu e pe punctul de a deveni o religie.
Intre timp, valoarea la bursa a bunurilor sufletesti creste si cea a bunurilor lumesti scade proportional. Ori cine profita de aceasta scadere daca nu « liderii spirituali » ?
Una e credinta in dumnezeu si alta gestionarea, care e lumeasca. Acest ceva lumesc e foarte bine exprimat de vorba dupa care e bine sa faci ce zice popa, nu ce face popa. Ori glasul acestui popa se face auzit azi in scoli.
Si mai e ceva. (Sigur mai e si altceva. Dar eu ma voi opri doar la ceva.) Un pacatos care crede e mai putin pacatos decat un virtuos care nu crede. Ce inseamna aceasta? Ca e indiferent daca faci o fapta buna sau una rea. Importanta e dogma, credinta in ceva mai curand decat in altceva.
De fapt, de ce scriu aceste randuri? Pentru a-mi exprima adeziunea la genul de ingrijorare pe care-l exprimati. Pentru moment, doar asta mi se pare important.

Atat « lectura analitica » cat si « nuantele interpretarilor impresioniste » subinteleg o cercetare atenta si invalideaza opozitia pe care va construiti fraza.
Nu exista incompatibiliatate intre « substanta » unei poezii si nuantele interpretarii ei, fie ele si impresioniste, cele din urma incercand s-o capteze pe cea dintai.
De ce eticheta de « poet al toamnei » e minimalizatoare si nu si cea de « mare si nestiut mistic » ? Mai ales ca marimea nestiutului mistic ar trebui dedusa din cea a predecesorilor, despre care, de fapt, e vorba in textul dumneavoastra.
Si nu credeti ca marele si nestiutul mistic a batut la portile Occidentului, intre ghilimele, cele mai oculte?
Bacovia este poet al noptii in masura in care e poet al toamnei. Reciproca nu e valabila. Si apoi, atribuiti noptii ca, de altfel, si « filozofiei » bacoviene valente care nu-i sunt proprii.
Nu contest ca un Bacovia mistic poate fi un demers posibil. Dar pentru ca el sa fie plauzibil, ar trebui o mai indelunga familiarizare cu alchimia versului bacovian. In general vorbind, forta unui vers nu consta doar in simbolurile pe care le inchide.
In ce priveste, limba textelor dumneavoastra, ea are darul de-a face material imaterialul. Contactul cu eruditia care va e proprie si cu patima pe care o puneti in apararea propriilor idei, ii confera o forta rara.

\"Credeți că dacă i-ați împușca lumea ar fi mai bună, că societatea se va curăța, că totul va merge mai bine? Că în locul lor nu vor veni alții la fel de răi?\" sau \"Crezi că dacă te nășteai în locul lor, dacă ai fi fost educat exact ca ei, nu ai fi fost la fel de „corupt” ca și ei?\"

Domnule Anghel Pop, dacă problema se pune în acești termeni, a înlocuirii unor răi cu alți răi, singurul lucru care nu e indiferent e cel al categoriei de răi din care facem parte, cei de la putere sau cei care urmează să ia puterea. Și în acest caz, “omul din cătarea puștii” merită întotdeauna execuția ; pentru că e unul din cei căruia îi putem lua locul.
Dacă înțeleg bine, dumneavoastră nu vreți înlocuirea. Și atât. Putem deduce de aici din ce categorie de răi faceți parte.
Dar să presunpunem totuși că faceți parte din cei buni care au mai supraviețuit. Ce faceți în cazul acesta ? Constatați pur și simplu că dacă ați fi în locul celor răi, și dacă ați fi fost educat ca ei , ați fi la fel de \"corupt\" ca ei. Pentru aceasta filozofie social-politică, merită oare invocată atâta istorie ?
Personal, socotec că e important să luăm atitudine, și să învățăm să luăm atitudine.

Ce m-a dus spre textul tau a fost titlul care nu numai ca suna bine prin el insusi, dar si convoaca amintirea unui mare titlu.

Intr-adevar, doar un « ganditor altruist » se poate deda efortului de a fi simplu. Ceea ce nu inseamna ca gandirea sa devine automat accesibila. Codul simplitatii nu e simplu.
Ce vreau sa spun cu asta ? Ca e bine sa mentinem distinctia dintre stiinta si vulgarizarea ei. Ca nu te poti apropia de-o stiinta fara o initiere prealabila, fara a trudi in a-i insusi codul.
In aceeasi nota cu tine as spune insa ca “aroganta erudita” e semn se sterilitate intelectuala combinata cu o dorinta de afirmare necumpatata.
Silvia, n-as fi atat de sceptica in privinta filozofiei. La urma urmei, apele ei curg in toate scrierile. As spune chiar ca eseul, ca specie literara, a aparut din nevoia noatra de-a experimenta gandirea speculativa fara a pierde contactul cu realitatea.

In textul tau se regaseste placerea scrierii.

Succes!

Privitor la concluzia : «… cunoașterea de sine propusă de Socrate este folositoare în maniera în care nu direcționează toate resursele cunoașterii doar spre acest tip de cunoaștere, și asta pentru că această focalizare chiar ne-ar putea îndepărta de o cunoaștere obiectivă, iar orientarea doar spre o cunoaștere în afara subiectivității ne-ar duce la acutizarea propriei ignoranțe … », as manifeta unele rezerve :
1. cunoasterea de sine in acceptie socratica nu indeparteaza de cunoasterea obiectiva pentru simplul motiv ca ea nu presupune cunoasterea noastra ca fiinte particulare, ci ca fiinte umane in general.
2. cunoasterea socratica vizeaza conceptele si definirea lor. Iar cunoasterea prin concepte e obiectiva.
E adevarat, pe de alta parte, ca nu exista o cunoastere pur obiectiva sau pur subiectiva, ci doar o cunoastere mai curand obiectiva decat subiectiva sau mai curand subiectiva decat obiectiva, E deci o chestiune de dosaj.

Va multumesc ca mi-ati dat prilejul sa intarzii asupra unor probleme de aceasta natura.

Textul dumneavoastra, pe care l-am citit cu interes, ridica, din punctul meu de vedere, cateva « semne de intrebare ».
Va intrebati de exemplu « ce se întâmplă dacă nu suntem purtătorii adevărului, iar cunoașterea de sine nu este decât o auto-amăgire ? »
N-as spune ca, din punctul de vedere al metodei socratice, intrebarea e pertinenta. Din cel putin trei motive:
1. metoda socratica subintelege ca suntem toti purtatorii adevarului, dar ca ignoram acest lucru. Aceasta ignorare legitimeaza de altfel si indemnul de a ne cunoste ca venind din exterior, de la o « autoritate ».
1. metoda socratica nu numai ca pune interlocutorii fata in fata cu propriile lor contradictii, dar ofera si un criteriu de validare a bunei cunoasteri : acordul cu sine insusi si cu ceilalti.
3. prin metoda socratica devenim doar constienti de un adevar pe care il detinem. E vorba deci de o cunoastere constientizata.

Un text excelent, in care cuvantul are personalitate si ideea, caracter.

In general, textele pe această, să zicem, tema imi inspira o oarecare neincredere; abordarea e folclorica, chiar si in cazul celor cu un grad de literaritate ridicat. Sunt texte, paradoxal, colaborationiste, cu “prea multe semitonuri”.

In textul dumneavoastra, ideile au radaciuni, si nuanta.
Gradul de concentrare ideatica e totusi la limita suportabilului, in sensul ca fiecare portiune de text ar putea deveni un text in sine.

Personal, socotesc ca daca la conditia de-a fi cult am adauga si atributul de-a fi cultivat, am risca poate mai putin sa transformam si cultura intr-o forma de parvenitism.

Demersul meu “ De ce pedeapsa” e nepermis de reductor.
Dar cum nu vreau sa ma pun prost cu mine, cu care imi petrec cea mai mare parte a timpului, am sa schitez o reactie.

Legaturile dintre idei - daca exista, caci pot sa nu existe - se pot pierde « undeva pe drum ». Clicurile sau socurile emotionale, caderile de emotie, atonia emotionala sau absenta emotiei se explica prin aceste legaturi si modul in care ele sunt facute.
Obiectivul meu nu era insa sa arat in ce mod se leaga « ca o pedeapsa » de restul poemului, ci sa arat doar ca se leaga, « ca nu scoate la suprafata altceva ».
Modul in care se leaga ideile face specificitatea textului poetic si unicitatea unui text poetic in raport cu un altul. Eu am incercat doar un raspuns punctual la o problema punctuala.
Ca cititor, te poti si intreba, cred, si poti incerca, cred, sa cauti un raspuns.

Nimic nu scuza insa sufocantul meu prozaism

Ca toata lumea, sunt de parere ca acest poem e foarte bun. Gasesc in plus ca el trece cu bine de micile rezerve formulate la adresa lui.

E o dovada de mare curaj sa incorporezi contextului o altfel ditamai banalitatea in fata careia 99,99% dintre poeti dau bir cu fugitii.
Dar riscul merita asumat, dupa cum se vede.( Traian Rotărescu)

Riscul merita desigur asumat, din moment ce in loc de ditamai banalitatea avem ditamai contrariul, o imagine care rămâne « pe retina/creierul cititorului, zbîrnîind acolo un timp.» Si asta datorita marei arte a « incorporarii », aceea de-a nu te rataci « undeva pe drum, intre Abba si Jack »

De ce pedeapsă ?
Teama de-a repeta prea mult numele tatalui, teama de reprosul din privirea acestuia , face ca tatal, a carui lipsa e resimtita, sa nu apara. Aceasta e ca o pedeapsa. O pedeapsa care nu e fara legatura cu sclipirea ca un rinichi bolnav a lunii.

The best of ABBA” fără „Ciquitita”mai mult sugereaza decat refera. Si sugereaza bine acel ceva nedefinit caruia i se duce lipsa