Dolcu Emilia

Dacă vreți ca maestrul să o ia mai ușor cu regretul, nu-l invitați să se gândesacă la lucruri care nu există, « la țări lipsite de umor ».

Alina-Mihai, eu am făcut un comentariu la textul tău, text în care spui „cu poezia ce mai ai noroc/că-i încăpătoare și rezistentă-n timp/ tragi de ea cât vrei.” Ideea cu trasul și rezistența îți aparțin deci și, cum eu nu le revendic, e inutil să mi le cedezi.
Ironia se vede, de aceea am și vorbit de spirit de deriziune într-un comentariu anterior. Ce nu se vede, și acest lucru nu are de-a face cu receptorul, ci cu datele textului, e cum o poezie de care „tragi” care „se umflă uniform” și cu care „nimerești [..] mult mai ușor coșul” poate fi „rezistentă-n timp”, sau cum spui în comentariu, nemuritoare. E bine să te recitești.
In ce priveste acrobațiile cu preșul zis covorul sau invers, cu covorul zis preșul, recunosc că nu sunt pe gustul meu. Dar pe altarul naturii umane, poate mai mult decât pe cel al poeziei, merită aduse câteva sacrificii.

O poezie de care tragi nu rezistă « în timp », ci atât timp cât tragi de ea.
Cu firul de oțel, lucrurile stau altfel. El chiar își dovedește valoarea prin tragere.
In spiritual acestei « ars poetica », o poezie « rezistentă » nu e o poezie care rezistă probei timpului, ci una care suportă multe, e stoică. Sintagma « în timp » e deci superfluă.
« Transferul sens propriu-figurat » nu e usor de controlat. Dovadă, « de sub preș » și « sub preș » nu sunt echivalente. Mai exact, a privi sub preș nu e totuna cu a privi de sub preș . Iar a fi sub preș e cu totul altceva.

Un bun finish!
Și imaginea cu orizontul care se îngustează sub preș, incontestabil, captează bunavoința cititorului.Aceasta nu înseamnă că e mai puțin hazardată . Orizontul sub preș nu „se-ngusteaza”, este însăși imaginea orizontului îngust sau „brusc” îngustat. În poem „sub preș” capătă însă sens propriu, ceea ce e total nefericit.
„Chestiile” dupa „nimicurile” nu fac poemul nici să avanseze nici să câștige în adâncime.
Imaginea cu nimicurile care „latră-n tine” e puternică în simplitatea ei.

Spiritul de deriziune, ca și cel poetic, nu suprimă legăturile logice, le recrează.
Apropo de poezia „rezistentă-n timp”. O poezie de care tragi rezistă pentru că tragi de ea nu pentru că e rezistentă. Imaginea e salvată la limită.

Constiinta individuala nu e in minus la profesorul preuniversitar cum nu e in plus la cel universitar. In imediat, nu ea e problema.

Cu 75 % elevi care iau bacalaureatul in vara si cu restul care il iau in toamna (anul trecut a fost o exceptie), ce criteriu de selectie, in afara de cel financiar, mai are facultatea, pentru a putea face caz de nivelul de pregatire al absolventilor de liceu ?
Profesorul preuniversitar face invatamant de masa. Asta e dominanta. Si in conditii de invatamat de masa nu le ceri tuturor sa stie tot, ci minimul. Pentru mai mult, trebuie selectie. Cel putin asa vad eu lucrurile.

In mentalul nostru, mental indus de sistem, si deci de modul cum e conceput acest examen, a absolvi liceul inseamna a avea automat diploma de bacalaureat. Asa ca e rar ca ea sa nu se acorde. Urmarea : diploma de bacalaureat nu are valoare si examenul prin care ea e obtinuta nu e luat in serios.
Dupa mine, trebuie schimbata miza bacalaureatului. Acesta nu mai trebuie sa fie un examen de promovare in masa. Numai ca elevul trebuie pregatit pentru acesta schimbare de perspectiva. Nu luat pe nepregatite, cum a fost cazul anul trecut.

Odata cu schimbarea mizei bacalaureatui si practicile legate de acest examen s-ar schimba.

E un poem care, cu adevărat, nu trece neobservat.
Personal, îmi place să mă întreb asupra a ce anume într-un text produce cutare sau cutare efect. De data aceasta, de exemplu, m-am întrebat care ar putea fi elementele formale răspunzătoare pentru autoironia prezentă în poem.
Și voi porni de la ce au remarcat toți comentatorii, de la contrastul dintre acel vreau, cumulativ, și acel cut care-ți taie suflarea inainte de-a ți-o reda înzecită.
De ce autoironie totuși? Deoarece cut se situează pe același plan cu realitățile pe care le neagă. Aparține și el lumii în care ne place să ne proiectăm, fie și prin niște nevinovate tabieturi. Și chiar prin faptul că e cut și nu taie.
Desigur, e vorba de o încercare de-a pătrunde o dimensiune poemului.

Mențiune: autoironia, (și ironia, fie ea și “letală) nu anihilează nota fundamentală a unei realități, ci o potențează. Doar că de la distanța pe care ți-o dă conștiința acelei realități, ai sentimental că exerciți un anumit control.

Nu veau să încarc mai mult această pagina ; am comis deja destule erori, și sunt destul de supărată pe mine.
Vreau să spun doar că poziția pe care mă situez nu subînțelege separarea gnoseologicului de ontologic. Sper să am ocazia să mă explic. Dar cu ocazia altui text poate, dacă nu a unor texte proprii. Rețin toate problemele pe care le ridicați ; sunt ale unui căutător cu adevărat pasionat.

In primul rand tin sa-mi cer scuze.
Eu gestionez si contul surorii mele, Adriana Gheorghiu, pentru ca am putin mai mult timp decat ea. Si cum mi-a trimis dimineata doua comentarii sa i le postez, am uitat sa ies de pe contul ei si comentariul meu, Incercare de raspuns catre Nica Madalina,l-am trimis de pe contul ei. Astept ca un editor, pe care am incercat sa-l contactez, sa il puna offtopic, ca sa pot apoi trimite comentariul de pe contul meu.

Multumesc mult pentru intelegere.

Pentru ultimul comentator

Sigur lipsea un ingredient la această tocană dacă dumneavoastră ați intevenit.

Pentru autor

Sigur,vă întrebați până unde se poate merge în sensul esențializării, pentru a marca în final niste limite.
Pe mine m-a atras îndeosebi ideea drumului de la text la cuvânt, și invers, de la cuvânt, în care textul e latent, la text, în care cuvântul s-a deschis E adevărat însă că drumul întors nu ne duce niciodată exact de unde am plecat. Și în acest sens tot o poveste e cea mai buna ilustrare. Mă gândesc la Tinerețe fără bătrânețe și viată fără de moarte.

Nu se poate vorbi de o esență a unui cuvânt fără a subînțelege esența acelui cuvânt pentru cineva. Cel mai adesea vorbim, e adevărat, de sensul unui cuvânt sau de ideea pe care cuvântul o exprimă. Dar tot pentru cineva. Ideea, la rândul ei, o putem exprima sau nu, și dacă o exprimăm, o putem face scriind o filă sau câteva, un tom sau mai multe. Iar dacă n-o exprimăm, putem măcar lua atitudine fată de ea: « -Asta știam de mult ! »
Ideea, esența, înțelesul a ceva suînțeleg în mod necesar relația cu acel ceva.
În ce privește cuvântul însuși, el trebuie exprimat (pronunțat) pentru ca să exprime ceva pentru cineva, și deci ca să-și revele esența.

Provocatoare povestea, la fel eseul pe care l-a inspirat, si la fel comentariile !

Esența unui cuvânt e în drumul parcurs pentru a ajunge la ea. În acest sens putem vorbi de o adâncire a esențialui, de găsirea de noi valențe ale acestuia.
Găsesc așadar justă ideea după care « Cunoașterea ideii esențiale nu ajută fără cumulul drumului ». Drumul face ca accesul împăratului la esența cuvântului sa fie diferit de cel al învățatului.
Disocierea dintre cuvânt și idee nu poate fi însă gândită în afara asocierii dintre ele. Prin definiție, ideea pe care o închide un cuvânt e propozițională, și nu poate fi exprimată decât prin una sau mai multe propoziții. În cazul de față, cuvântul șoptit de învățat la urechea împăratului e chiar un cuvânt-propoziție, un cuvânt-răspuns, rostit într-un context determinat. Așa se face că el cuprinde toate cunoștintele esențiale pentru învățat și ceva ce știa de mult pentru împărat.

Domnului Dragoș Vișan

Sunteți un căutător de proză, observ eu. Un căutător de aur, pe vremea lui, mai și găsea aur, dumneavoastră , cu proza, nu păreți să aveți vreo șansă. Sigur, sensul inflaționist, și deci larg, al conceptului de proză, cel pe care-l subînțelege și oferta sit-ului, v-ar fi putut ajuta. Dar nu, dumneavoastră căutați altceva. În cazul acesta, poate ar fi onest față de autorii pe care-i comentați, să precizați sensul pe care-l dați acestui concept. Să știe și ei în numele a ce luați cuvântul.

Și de ce aduceți în discuție eseul? Doar ca să spuneți că acest text nu e un eseu. Nici autorul nu a pretins asta.

Domnului Mihai Robea

Textul pare obținut în alambicul unui alchimist. Cu el parcă accesezi la o altă înțelegere. E un text de atmosferă deosebit de reușit. E artă.

Asta nu mă împiedică să spun că rezonez mai puțin la corpul de idei explicite, al căror apărător vă faceți, cu diverse ocazii. Dar nici nu e obligatoriu, cred.

.... acest text pare al unui virtuoz al condeiului.

Dacă ar fi numai principiul după care scriitori de calitate se instalează în prim planul literaturii, „doar atunci cînd aceștia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorați”, si tot ar trebui să vă dau dreptate. De ce? Pentru că fără să cunosc modul de administrare a acestui sector care e literatura română, recunosc principiul. Și apoi nici nu-mi vine greu să transfer asupra sectorului culoarea și metehnele întregului.

Aș mai numi chiar o meteahnă. Faptul de-a încerca să ajungi pe o baricadă valorică doborând laolaltă non valoare și valoare. Doborând, în cazul de față, non valoarea care pare să fie președintele USR Nicolae Manolescu și valoarea care e criticul literar Nicolae Manolescu, sub toate regimurile.

Nu sunt împotriva luărilor de poziție, dimpotrivă, datorită lor se mai poate respira, dar amalgamul le poate face ineficiente. Dovadă, în cazul meu, nevoia de-al apăra pe critic cu toată indignirea pe care mi-a stârnit-o președintele.

În altă ordine de idei, acest text pare al unui virtuos al condeiului.
Și totuși, aș vrea să pot hotărî eu daca vreau sau nu sa citesc anumite cuvinte sau expresii. Situl permite autorului să-și avertizeze cititorul.

Nu suntem pregatiti sa asumam dublarea filmelor. Cele cateva incercari facute sunt greu de suportat.

Si apoi nu poti proteja identitatea naționala, de care vorbeste Victor Socaciu, neprotejand identitea operelor cimatografice de care te servesti in acest scop. Victor Socaciu afirma ca scenele filmului și jocul actoricesc “conțin adesea mesaje subtile, astfel că procedeul dublării poate ajuta la o mai bună receptare a mesajului filmului.” Ori, mai mult decat prin cuvinte, “mesajele subtile” se transmit prin vocea actorului.

\"Dacă un film este dublat, telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului și jocului actoricesc” mai spune Victor Socaciu. Iar eu ca telespectator spun ca o voce care nu e in accord cu jocul actoricesc și cu scenele filmului iti taie cheful de film.

N-am avut sentimentul ca dna Nache Mamier Angela, „corecta politic”, n-a sesizat adevaratele valente ale textului. Personal, cu textul dumneavoastra chiar am redescoperit placerea vorbei.
In discutie e insa o alta dimensiune a textului L’hiver sur la ulitza, cea cu care, dupa dl Radu Stefanescu riscam sa dau in activism. Dumneavoastra, dle Laurentiu Ghita, v-ati asumat oricum acest risc si, in comentariu, v-ati spus raspicat pozitia.
Eu as vrea doar sa-i multumesc dnei Nache Mamier Angela ca, in atonia generala, macar a deschis discutia, cu toate costurile pe care ea le implica.
Sigur, ma bucur pentru dl Radu Stefanescu care a descoperit granita dintre literatura si non literatura si care, dupa una s-a pus la adapost de cealalta. As vrea ca lucrurille sa fie atat de simple!

Excelenta parodie! Pe cand o parodie a seninatatii noastre civice? Pare chiar a fi de-o mai acuta actualitate.

In urma analizei literaturii in argou si a argoului in literatura, Denise François, lingvist, constata, printre altele, urmatoarele:
Ca anumite epoci, (printre care si cea contemporana), ca urmare a conceptiei lor despre faptul literar, permit operelor argotice sa se multiplice. In general insa, argoul este destul de slab exploatat in literatura. Si la ratiunile pe care le invocati, snobismul intelectul à la Camil Petrescu si gradul de traductibilitate al unei carti, Denise François adauga destul de slaba receptare a acestei literaturi de catre cititori. Un argument pe care-l gasec cu atat mai putin neglijabil cu cat argoul necesita o reinoire rapida a unei parti a fondului sau lexical ca urmare a finalitatilor sale ” cripto-ludice si a caracterului sau afectiv”.
Personal, imi permit sa asociez recrudescenta utilizarii argoului in literatura contemporana cu fenomenul observat de aceeasi lingvista, cel al tendintei de a se crea un „argou comun” „ care ia de la diversele argouri si care e practicat, independent de orice apartenenta la un grup social, de o larga fractiune a populatiei.”
In alta ordine de idei, si „argoul” francez tinde sa acopere o sfera tot mai larga. Termenii se globalizeaza si ei.
Sigur, in textul dumneavoastra, nu doar argoul in literatura e vizat, ci limba literara in care rezoneaza sau nu lumea al carei purtator se doreste. Ar fi de dorit , daca inteleg bine, o limba care nu sa nu ramana in urma evenimentelor pe care le prezinta, dar nici sa o ia inainte.

Un super poem!

Sunt carti care consacra un autor: Ghepardul pe Lampedusa, Don Quijote pe Cervantes, Craii de Curtea- Veche pe Mateiu Caragiale, Cararea pierduta pe Alain Fournier. Mai mult, aceste carti ajung mai cunoscute decat autorul lor. Iar dupa mine, nu se poate omagiu mai profund adus autorului.
Pastrand diferenta de gen si proportii, acest poem are ceva din unicitatea cartilor pomenite.

Mie, oricum, mi-a placut neconditionat.