Unde ni sunt argou-nauții?

„Vocea altora o auzi cu urechile, pe a ta cu gâtlejul” (André Malraux, Condiția umană) Pentru un cititor „îmbătrânit în lectură”, intrarea într-o operă literară înseamnă o vânătoare, o caccia regală. Mai mult decât întâmplări, personaje și peisaje, hăitașii aduc în bătaia lentilei lectorului-vânător cuvinte și expresii. Nihil nove sub sole în ce privește intrigile, caracterizările și descrierile. Cu limba nu te pui, însă! Dacă nu-și modifică structura ADN-ului, cel puțin o învârte și o răsucește de așa natură, încât bașca de-i mai prinde chichirezul. Maiorescu îl saluta pe tânărul Eminescu cu considerații de genul: „are simțul limbii, semnul celor aleși”. Așa cum mă concentrez în timpul vizionării unui film asupra inteligenței dialogurilor și jocului actorilor, așa și lectura îmi este o pândire de vocabule scăpărătoare. Întrebam o adolescentă tobă de Harry Potter, Narnia, Stăpânul inelelor ș.a.m.d. de unde vine fascinația pentru acest fantasy bazat pe mituri răscoapte și de ce nu mai prezintă interes pentru generația ei basmele noastre și de aiurea. Căci în basme găsești de toate: de la povești de dragoste și ură, până la metamorfoze, blesteme, „efecte speciale”, ironie etc. Mi-a răspuns că acelea ar fi pentru copii. Într-un fel i-am dat dreptate. Basmele au această nemaipomenită calitate – sunt capabile să vrăjească imaginația copiilor, dar și să seducă cititorul matur, cu gusturi rafinate. Cum se explică această seducție „tomnatică”? Păi aici vine vorba de subînțelesuri, de situații arhetipale, de evitarea veșnicului happy-end (vezi Tinerețe fără bătrânețe) și de savoarea limbajului. De ce am mai citi poveștile lui Slavici, dacă nu pentru limba lor păstoasă? În comparație cu limbajul țeapăn și corect al noilor fantasies, poveștile nemuritoare oferă un real spectacol lingvistic. Citeam acum vreo doi ani despre moartea unei țărănci din Ucraina, care știa pe de rost în jur de trei sute de basme. O enciclopedie populară, dar și un tezaur de regionalisme, arhaisme. Făcând saltul de la basm la scrierile culte, cititul de dragul limbii poate fi practicat în literatura română atunci când vine vorba de Alecsandri (în special teatrul și proza), Ion Ghica, Creangă, I.L.Caragiale, Mihai Sadoveanu, Arghezi, Mateiu Caragiale, M.R. Paraschivescu, E. Barbu, M. Sorescu, Fănuș Neagu, N. Stănescu, George Astaloș, Emil Brumaru, Șerban Foarță, Cezar Ivănescu etc. Cârcoteli se pot isca cu privire la lista incompletă de mai sus: cum că Creangă, pornind de la radicalul unor „țărănisme” (arhaisme, regionalisme), ar fi născocit cuvinte noi, șturlubatice, cum că Sadoveanu pune în gura personajelor sale o limbă estetizată și tot așa. Nimic de zis! Ce contează este că oamenii s-au luptat cu limba, încercând s-o localizeze, s-o „traducă” în limbaj. Cunoaștem diferența dintre langue și parole, dintre competență și performanță. Cunoaștem jocul de permutări și combinații, dar am auzit și de cerința violării normei lingvistice, pe care o propovăduiau formaliștii ruși și praghezi. Bine, ei aveau în vedere funcția poetică a limbii, credința că poezia „povestește” într-altfel universul decât proza. Eu, însă, mă raportez la zisa lui Ezra Pound: „Poezia trebuie să fie scrisă la fel de bine ca proza”. Autorul tare de urechi Odată cu textualismul, metaliteratura și autoreferențialitatea am impresia că Autorul a surzit. Sau cel puțin își folosește urechile cu zgârcenie. În loc să-și facă o grefă cu niște urechi lungi cât ale lui Midas, sus-numitul și-a înfundat urechea externă, mulțumindu-se cu ce-i oferă cea internă. Rezultatul? La fel de burlesc ca cel pe care l-am obținut chestionând un negru asupra hățișului de culoare din stațiile metroului londonez. Omul avea căștile pe urechi, eu îl întrebam: ”can you show me the way to Piccadily Circus?”, iar el: ”hă? what?”. De altfel foarte mirat că nu auzea ce-i strigam eu. Ar fi de presupus că autorul își permite să-și întoarcă auzul spre sine în momentul în care dispune de o experiență de viață bogată. În fond, nici Beethoven nu a surzit dupa ce a compus prima simfonie. Dar un condeier tânăr nu-și permite luxul acesta. Sorin Stoica a scris o carte, O limbă comună, din perspectiva unui surd. Deși surpinde unele expresii specifice saloanelor, limba rămâne una neutră, „comună”. Oricum, trebuie să recunosc că el este unul dintre scriitorii tineri sensibili la valențele limbajului. Iată o mostră: „Poate nu e bine să mă victimizez ca o chivuță la înmormântarea magraonului”. Și acum să ating miezul problemei – limbajul din cărțile scriitorilor (foarte) tineri. Ahtiați după autenticitate, adesea chiar cea „mizerabilistă”, inspirați de viața din căminele studențești și de călătoriile cu mijloace de transport damblagite și înțesate de interlopi, ei aud prea puțin polifonia mediilor respective. Pentru că tinerii scriitori sunt în marea majoritate intelectuali iritați de incultura și meschinăria mediului înconjurător. Să amintesc că în romanul lui Adrian Șchiop, pe bune/pe invers, având ca subiect apetențele homosexuale, se discută despre lingvistică generală și despre „libertatea ficționară”? Argoul din acest roman se limitează la inserții de termeni englezești și la înjurături banale. De altfel, sintagma favorită a unei întregi generații, bomba lor cu hidrogen, a fost „faze de căcat”. În prefața la pe bune/pe invers Costi Rogozanu vorbește de literatura de atitudine și de argoul fantastic din paginile cărții. Una la mână că până și cea mai manieristă scriere este tot o luare de poziție în favoarea a ceva, doi la mână, mie argoul de lăudat mi s-a părut sărăcăcios. Am în vedere în special gama cuvintelor tari, domeniu în care aflu infinit mai multe într-un talcioc bucureștean, decât din paginile cărților. Și nu e vorba atât de duritate, cât de inventivitate. George Astaloș, cel în transcrierea căruia am citit un excepțional Hamlet povestit pe țigănește, spune că „argoul este pentru limba normativă ceea ce este jazzul pentru muzica simfonică”. George Volceanov, autorul unui Dicționar argotic al limbii române, Editura Niculescu, 2006, optează pentru sfera mai largă a anglo-americanului slang, în defavoarea celei restrictive a francezului argot. Astfel, argoul ar fi „o sumă de interferențe între jargoane distincte”. Jargonul, la rândul lui, este înțeles ca una dintre submulțimile incluse în argou. Jargonul este compus din „cuvinte și expresii specifice unui anumit segment al populației, vocabular, tehnic sau chiar secret al unui grup, fie acesta și profesional, de vârstă, sectă, clasă ori interese”. Accentul cade pe încifrare, pe invenție și resemantizare. Riscurile traductibilității Este un loc comun că mediile periferice sau chiar interlope pot fi mai expresive din punct de vedere al limbajului decât cele burgheze sau academice. De aceea sunt surprins de neglijarea acestui intensificator al mesajului literar. Și nu numai argoul, dar și regionalismele și arhaismele (resemantizate) contribuie la sporirea pitorescului de vocabular. Bineînțeles, funcție de zona de interes a unui scriitor, argoul poate fi mai mult sau mai puțin folosit. Eu l-am căutat în scrieri în care prezența lui ar fi fost binevenită. L-am căutat la Dragoș Bucurenci, în RealK, roman despre droguri. Am găsit o adevărată enciclopedie a stupefiantelor și a modului lor de preparare/consumare. Altfel, protagoniștii sunt tot juni intelectuali cu un limbaj conformist chiar la nivelul imprecațiilor. Am căutat în Legături bolnăvicioase, romanul despre relații lesbiene al Ceciliei Ștefănescu. Eroi studioși, vocabular standard. În Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, Sebastian A. Corn enumeră simptome, înșiră instrumentarul medical. Jargon medical. Înjurăturile, însă, tot banale sunt. Trilogia lui A. Vakulovski, compusă din Pizdeț, Letopizdeț și Bong, în afara rusismelor, nu strălucește prin expresivitate. Romanele sexual-exotice ale Claudiei Golea beneficiază cel mult de aportul termenilor japonezi, englezești și franțuzești. Pitoresc, nu expresivitate. Mitoș Micleușanu descompune și ciopârțește cuvinte încercând să experimenteze într-o limbă pe care, evident, nu o stăpânește cum trebuie. N-am descoperit argou nici la Augustin Cupșa, în Perforatorii. Foarte puțin la Cosmin Perța, în Intâmplări la marginea lumii. Ionuț Chiva chiar când scrie despre șuți, o face cu scârbă intelectuală. De unde și surzenia ca antifonare perfectă. Mai atenți la limbajul pestriț al mahalalei sau la „graiuri” sunt ironiști ca Dan Lungu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo etc. Ei sunt mult mai relaxați și mai atenți la posibilitățile oferite de modul mimetic inferior. Posibil ca deschiderea față de argou să fie o consecință a perceperii mai relaxate a vieții, odată cu maturizarea și cu abandonarea morgii adolescentine, frustrată și disprețuitoare. Așa se face că scriitorii ajunși la vârste rotunde, 40-50 de ani, mizează pe simțul auzului. Exemplele sunt destule: Daniel Vighi, Mircea Cărtărescu, Horia Gârbea, Dan Stanca etc. Există o înțelepciune tradusă în democratizarea scriiturii, chit că practicată la modul ironic. Ironic, însă nu sarcastic. Despre tinerii poeți nu o să spun nimic, întrucât chiar și cei acuzați de pronografie și violențe de limbaj sunt tot elitiști frondeuri. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi acuzatorii de mâine (Miruna Vlada îmi vine prima pe limbă). Prea puțini dintre ei au împrospătat limbajul poetic cu vocabule din arealul marginal mai sus pomenit. O să adaug că exemplificarea mea nu este exhaustivă. Vreau doar să semnalez câteva opere în care argoul și-ar fi găsit loc cu prisosință. Consecințe ale citadinizării, ale centralizării, ale globalizării programelor de studiu? Snobism intelectual implicând oroarea de (sub)cultura de ghetou sau de cea „populară”? Nu mă grăbesc să trag concluzii. Observ doar că noii romancieri pretind că scriu despre aspectele naturaliste ale vieții, dar o fac de pe poziții intelectualiste, fără empatie. Încă trăim complexul camilpetrescian, filtrat prin N. Breban, A. Buzura și Școala de la Târgoviște: nu se poate scrie roman decât cu eroi intelectuali. Numai ei ar avea complexitatea necesară marilor dileme și dezbateri. Mai există o capcană: credința că un limbaj cât mai puțin localizat ar face cartea mai ușor traductibilă. Corect! Însă orice traducător știe că lucrurile banale, fără personalitate lingvistică sunt cel mai ușor de transpus. Problematica unei opere ar trebui să vizeze universalul, nu limba ei. Intrigă cu reverberație universală, limbaj neaoș. La repezeală îmi trec prin minte exemplele lui Orhan Pamuk, V. S. Naipaul. Mărturisesc că tânjesc după limbajul poveștilor și povestirilor lui Creangă, după verva agramată a lui Pristanda, după plasticitatea limbii lui Gore Pirgu și după revista presei din Poiana lui Iocan. Vechii maeștri. Dar și după Argoticele lui Nichita Stănescu, acele „cântece la drumul mare”, „fără mamă, fără tată”, publicate abia în 1992. O mostră: „Zicea că i-am vrăjit nasol,/că fac mișto la parastase/...mă tot miram ce-o gâdilase/de-a dichisit-o-n ochi un trol.//Și mi-a suflat-o, mă...de-a gata,/călca-i-ar dricu\' arătarea.../Cântai, cântai, dar vezi, cântarea/mi-a încălzit doar beregata.//Mă arde sub cămașă coasta,/mă seacă dur, prea dur, abrașa,/sau bă...m-o fi durând cămașa/și eu nu știu nimic de asta.//Sunt șmecher, eu? Eu, mă? Ce zici.../C-așa-mi turnă la-nghesuială.../Dar vezi, m-am prins: e pe gineală,/c-o arde-n muscă d-un carici.//M-a uns cu găinaț de zână/și tocmai cine...O cartoafă,/o ștoalfă talciocară, oafă.../Ei și? De-o gâdilă...rămână!//Ochitul, vorbele îi put,/Dar dă-o-n suflet de gagică/......./Ai oasele la tine, Gică?/Te fac pe zece un barbut”(La Calul Bălan, cârciumă și han). O să închei cu câteva exemple de argou culese din dicționarul lui G. Volceanov. Unul mai expresiv decât altul. Abajur=minijupă Acadea=prostituată ieftină Academie=cazier bogat Adio, mamă=băutură alcolică ieftină Aerodrom=chelie Agregat=porc tăiat de Crăciun Aguridă=fetișcană A ajunge la export=a muri Albă ca Zăpada=cocaină Alconaut=alcoolic Alivanti pour toujours și să mă pupați în cur!=la revedere Altar=bar Alună=testicol Antiderapant=diazepam Antreu=buxunar exterior Aragaz=băiat grăsuț A-și arunca retina peste umăr=a se asigura că nu e urmărit Arzoaică=femeie senzuală Babardeală=act sexual Bauhaus=gălăgie Balamut=naiv Balconar=homosexual care practică felația A se cacioli=a se supăra Cajbec=naiv Calculator=căpățână de porc Cald nemțesc=frig A da adormiri=a înșela pe cineva A se da crocant=a se lăuda A da cu gazometrul de pământ=(despre femei) a avea picioarele scurte El Zorab=penis supradimensionat Garid=proxenet Garoaică=țigancă Halardeală=șmecherie Halbă=țigară fumată pe jumătate Hamleți=izmene A-i ieși capul prin păr=a fi tuns zero A împătrăți=a se fotografia Jabrac=individ periculos Jagardea=curvă Jbanț=act sexual în picioare Jelibon=grăsan Lachenson=homosexual Macarenco=închisoare Mafler=hoț dibaci Mambo=frumos Nașbiție=jocul alba-neagra A năpârli=a-și pierde virginitatea Oafă=prostituată Oberșmechelărie=escrocherie de anvergură Ocarină=gură Ochi maro=anus A ofili=a bate zdravăn O de Gârleni=parfum marca Guerlain Paceaură=femeie urâtă Paliu=nebun Panacot=înghesuială A panghi=a fura Pantahuză=prostituată bătrână Papacioacă=gură Papacioc=bărbat care practică felația Papiț=cuniliție Rachetă=gaze intestinale Sadomasopsihopupu=sadomasochist Sandilău=dement Savarină=vulvă Sărat=hazliu Șaică=amantă Șarlă=om viclean Șeică=fată drăguță Șerpărie=zonă cu mulți țigani A șindi=a spinteca Șingaliu=polițist Tabacheră=ultima persoană intr-o coadă Tapardos=rachiu Tarabă=vagin Tarom=penitenciar cu condiții de viață mai bune