Poezie
cu barbă, fără barbă
5 min lectură·
Mediu
în mine locuiesc două ființe
într-o simbioză perfectă:
superpopescu vine mai întâi, lovind cu pumnul în masă,
făcând tărăboi -
el este bărbierit atent, fumează kent
și poartă costume en vogue, cu veste închise până sus,
lavalieră mov strălucitor
pantofi de lac
și, după cum e timpul, parpalac.
îi plac femeile frumoase
mai înalte decât el, cu vocea dogită de tutun
îmbrăcate-n mătase
satin, catifea, cașa
uneori în latex și plase
are diplomele puse pe pereți
și cărțile scrise de el în bibliotecă la vedere
povestește amintiri incredibile, spumoase
de fiecare dată cu un happy-end megaloman
de parc-ai fi în somnul REM
sau în producții MGM.
el știe unde e nordul dar
nu trăiește frigul și renunțarea
dacă nordul nu e pe lista lui de cumpărături
(în schimb așternuturi și perne
își achiziționează din magazinele cele mai moderne).
dansează rock și twist, ba chiar și rap sau lambada
când face duș își privește mușchii în oglindă, dimineața
vrea să fie cuceritor, irezistibil
zilele pentru el sunt așezate într-un șir de petarde
care explodează numai în public.
la telefon vorbește ușor deranjat
(câteodată se folosește chiar de un aparat)
și la întrebări răspunde doar pe jumătate
cu voce nazonată, dintr-o singură coardă vocală
și aceea suspendată-ntr-o cavitate de rezonanță
enormă și goală.
în poeme
își pune paiete pe cuvinte
le multicolorează, le expune ca pentru turiștii japonezi
dacă-l asculți și simți cum îți sărută
mâna, brațul, gâtul cu ele
îți vine să te dezbraci după ultima modă literară
până la disecții anatomice în muzee de ceară
sau pe stradă, în vitrina cu manechine
unde se organizează partuze cu schimb de destine.
nu e bine să îl asculți prea mult
se poate să te captiveze, să te captureze
el este Medusa de cuvinte
și poți deveni un simplu cuvânt
(dacă ești îndrăgostit, onomatopee mai curând)
după care îl vei ruga să te scrie cât mai des
ajungând să rimezi cu doamna tanți de la coafor
sau cu vedetele înțolite și machiate la televizor.
când merge la mare face sejur la hotel
cu plaja trasă cât mai aproape
unde construiește din priviri în apus un fel de cazemate
(unii spun că s-ar fi făcut și un documentar în străinătate)
dă autografe pe nisipul de lângă șezlong
cu un bețigaș subțire de tec
și dacă ai noroc te lasă să fotografiezi
(filmul se voalează oricum, apar un fel de zăpezi).
n-o să credeți, dar superpopescu e și om de știință
cu microscoape, tuburi, chimicale, eprubete
și tehnici dintre cele mai sofisticate
studiază moartea care vine în fiecare zi
în godeurile plăcilor de plastic
ale inimilor noastre aliniate pe străzi.
vă spuneam, în mine locuiesc două ființe
într-o simbioză perfectă:
minipopescu poate nu ar fi atât de demn de prezentat
el se teme, se ascunde și plânge
printre mașini în parcare
sau pe întuneric la cinematograf
când rulează filme de capă și spadă.
minipopescu poartă barbă moale, îmblonzită pe la colțul gurii
și cămăși de diftină în carouri
blugi tociți de băncile din parc
de unde luna se vede întotdeauna cu ochii puberului
de clasa a opta
pentru care nu contează decât primul lui implacabil,
imposibil amor.
el iubește tragic, catifelat și dureros
(o iubire pe viață, dar până la os)
dansează cu toamna cadril sau tango
până când sângele-i devine un vin aspru, cu care
se îmbată sinucigașii pentru a prinde curaj…
când trece pe stradă gunoierii îi mătură-n față
buticurile se deschid, vitrinele se luminează
vânzătorii de lozuri rămân hipnotizați
și cu toate astea, în majoritatea finalurilor
iubita îl părăsește
viața lui e o ședință de iluzionism ieftin
(baghetă lovind jobenul de carne, neoprită la timp…)
e un șir de halucinații facultative
fără speranțe
în care numai trădarea de sine are reguli.
minipopescu scrie în bucătărie
aproape fără creion, aproape fără hârtie
lângă cana de ceai rusesc
în miros de prăjeală, încălzindu-se iarna la aragaz
când în dormitor se pune praful pe cearceaf
și ghetele rămân multă vreme ude
(pe tălpi încă poartă culoarea de dude)
pe dulap ține mere întinse pe ziar
care cu timpul fac riduri
și își impregnează aroma în ziduri.
îl vezi cum pe prispa bisericii îți aprinde o lumânare
la vii și una la morți
în timpul vecerniei, când hainele
i se fac negre și privirea îi coboară în jos
(tandru, căprui, de abanos…)
el te invită uneori la o plimbare cadențată prin memorie
pe străzi înguste, luminate cu lămpi de petrol
unde pe case lași umbre colorate
prin cârciumioare mirosind a afumătură
în care te întâmpină câini de vânătoare
unde copilăria doare
și bătrânețea doare…
minipopescu are gust de absint
în el găsești ruinele unui mare oraș părăsit
și zi de zi îi place să trăiască într-un teatru antic
unde măștile s-au lipit de față…
cam asta-i. nu v-aș fi spus despre mine nimic
dacă aseară nu i-aș fi prins pe cei doi
în ipostaze vădit anormale
(făcând schimb de efecte personale):
minipopescu se bărbierea și își cumpărase costum
(ce-i drept, second-hand)
iar superpopescu, cu alice de mână, cutreiera
prin wonderland…
089913
0
IC
