mi-e somn

daca n-as cunoaste atat cat s-a putut de mult despre tine, despre cum scrii, cui scrii, cum te sfasie sensul giratoriu al timpului intr-o cautare pierduta demult, daca nu te-as fi proiectat in marea parte a secundelor traite de atunci, in marea parte a noptilor, in toate nelamuririle mele, as crede cu obstinatie, in felul acela naiv, al meu, ca poti darui tot, intr-o regenerare continua de sentiment.

cand poti scrie asa, ca si cand ai fi sincer, ca si cand ai fi atat de frumos, esti, cu siguranta, deosebit.
de aceea nu inteleg pentru care motiv ai golit de sens si de continut o epoca - a trotuarului lung care strabate tot orasul - si ai facut-o cu atata nonsalanta, de parca nu ar fi fost dinamitat un suflet,o ratiune.

daca acolo, pe varfuri, totul este permis si nobil, dar fara continut, ma oblojeste gandul ca n-aveam cum sa ajung niciodata.
si hiroshima s-a vindecat, exista speranta.

vreau sa cred pana la capat, in orice fel s-ar intampla asta, ca meritul de a te iubi nu a fost al meu.