bogdan o. popescu

am scris poemul pierdut în vis am avut femeia desenată la școala de artă am renunțat la cuvinte construiesc din nou un biet castel de nisip. am jucat șotronul, elasticul, țară țară vrem

era toamna și câinele, bucuros, îmi lingea viața îmi lăsa bale pe tabieturi – pe băutul cafelei pe spălatul pe dinți, pe dușul rece și pe clipele fierbinți câine – cățel de viață – lătrând la

împlineam dorințe cu ora, prin poeme aveam trăiri potrivite și pentru băieții galbeni și pentru fetele violete – ei voiau să se simtă foarte puternici ele, din cale-afară de cochete. o

sunt totul dar nu sunt nici pe departe perfect merg pe viață ca pe o bicicletă, cu spițele rupte, roțile ovalizate cauciucurile desumflate mulțumesc din suflet că tu accepți această viteză. sunt

deși sunt un mare îndrăgostit de paginile albe poemul pe care îl scriu acum l-am mai scris și îl voi mai scrie până când îl va citi absolut toată lumea după care îl voi scrie din nou, egal, la

în fiecare seară ești tu aceeași baby in blue când dragostea devine o urgență stomatologică fără nici un destin, fără nici o logică prin sânge îmi curge privirea ta care când ajunge în inimă o

chiar dacă nu vrei să îmi dai telefon pe insula pustie pe care locuiesc puțin sub pământ și totuși burlesc chiar dacă îmi servești atât de rar privirea ta de muștar sau de fructe exotice de

avionul acesta, cu care zbor, nu va ateriza niciodată. și nici norii nimbus vălătuciți prin privirea mea nu vor mai dispărea. nu va ploua și nu va fi nici vreme frumoasă. iar tu vei aștepta la

extravaganță de când am fost cu tine în extravaganță am câștigat la campionate de speranță. am reușit să fac recorduri și vertij tot mirosind parfumul amarige, apoi lăsat o vreme la o

priveliște mă uit: erau patru silabe din tine – adică glezna, șoldul, degetele mâinii drepte și râsul și o vocală de apus, adică un val care prinsese în brațe căldura soarelui și se

mi-e somn era o mare de apă sub care dormeau visele noastre, viețile noastre. treceau valurile ei pe sub tâmple, așa cum viața mea chiar era să se-ntâmple. te-am și atins într-o

în port nu știu cine ești, nu știu cine sunt. prin amintiri cineva se ține de mână cu mine. și tot acolo, prin amintiri se iubește la greu. acum însă nu mai aud decât vapoarele care se

păsări viața mea de porumbei speriați prin bălți stoluri de rațe sălbatice plecând spre necuprinsul tău lilieci prinși în părul de ieri al câmpiei clare și al unei păreri prima noastră

vignette nebun de legat pe șinele vieții, ostatec încet pe planeta rămasă cu trenuri trecând prin munții de cretă scrisă, sfărâmată și aceste urme lăsate de viață suspectă lațuri pe glezne cu

economie viața mea în care n-am făcut economie, pentru că doar atâta am, dragostea mea, ți-o dăruiesc ție. consumat de amor și de libertate, îți dau tot ce mai pot și cu asta tot ce se

domnișoara trădare am pierdut cu tine tot dintr-o dată ca la un joc de noroc pe care nu-l cunoșteam. apoi mi-ai stropit zăpezile cu cerneală visurile mi le-ai dizolvat în alcool. cine ești