Diana Manaila

ea nu rostea cuvinte, lăsa doar semne de zbor peste tăceri despletite nu își ghicea în palmă, nu putea, linia vieții devenea un orizont de sânge prin care vulturii treceau în altă lume iar

ne întâlneam diminețile la cafea păream atunci o altfel de femeie în lumina aceea a zilei împreună eu îți spuneam despre nuanțele gleznelor despre cum ele știu să întoarcă timpul între pași

stau cu genunchii la tâmple triunghi de sânge cald uns cu lumina unor zile mirese și parcă te aud spuneai că totul e chimie că degetele mele au gust de mărgean și de alge îmi împleteam

hmm, trecătorule, tocmai ți-am sărutat irisul...

sunt umbra sufletului meu în trecere a macilor striviți în valea sângelui dincolo de freamătul păsărilor pe liniștea apei lespezi de nuferi în inima mea oamenii pe care îi iubesc.

a început să mă doară crește în mine o femeie albă care mă întreabă de ce toamna are crengile înfipte de ce pleacă acei cocori singuri pe cerul gurii de ce nu îmi calci una câte una cămășile

Þi-aș arăta, Amelie, cum partea aceasta stângă este claviacordul un fel de a simți lumea cu cerul gurii de a visa cum Dumnezeu ne poartă pe umerii lui largi ca pe niște copii curioși desenăm

am tăcut amândoi în toate diminețile în care oamenii plecau la serviciu cu haine putrede în jurul inimii cei ce nu se iubesc nu recunosc viața, îmi șopteai, cei ce nu se iubesc vânează oferte

Pulberea pașilor tăi înăuntru rupe marginea în care mi se opreau valurile tu știi freamătul degetelor însingurate surzește mereu astfel învăț durerea la fiecare împletire de gene la

ai plecat nu am mai colorat buzele am tăcut ca și atunci când apele dunării au inghițit luna cu tot cu umbra ta acum stăm și privim fiecare în dreptul nopții lui cum oamenii își plimbă

sunt oameni din care țâșnesc lilieci argintii ca niște păduri părăsite oameni pentru care se stă cu sfială la rând oamenii-lumină sunt oameni pe care îi guști și îi scuipi există

toamna are geometriile ei când fiecare frunză simte un destin deschide o poartă către un alt sens o altă definiție a depărtării sau poate că de fapt palmele noastre sunt cele îndreptate către

pașii, atingerea, respirația, prezența ta pe inima mea o excrescență de care mă tem uneori de altfel, toate femeile lumii se tem toate femeile umblă în cămăși transparente pe culoarele albe

azi fac un afiș cu mine goală goaaaalăă și nici spațiul dintre coala cea albă și VOI nu îmi mai poate stâlci cuvintele pielii da, pielea mea știe pe de rost vocabularul de bază știe să întoarcă

eram o femeie calină zâmbetul meu avea mirodenii avea portocali înfloriți sânii sorbit-au apă de dunăre într-o zi am simțit sânge zvâcnind pe margine ca un gladiator *** la festival am

câtă nebunie să ne întâlnim într-o zi pe hârtie și să ne răsfoim curioși ca pe un best-seller.

se așează în lotus fără zgomot cumva paralel cu umbra femeii cu buze de fildeș își spală mâinile încet în oglindă ca după o naștere lungă dureroasă mult prea înaltă prea cu sânii

câinele meu alb crește înăuntru un om pe care îl văd îl ating îl sărut de fiecare dată când nu ești.

atât de adâncă durerea amurgului în care tu ai plecat fără să mă cunoști să te îngropi cu femeile tale înăuntru mâinile mele legate într-un mănunchi pe o cruce nedusă într-o îmbrățișare stau

cartesența trebuia să se plimbe în picioarele goale printre cititori să aibă culoare de magnolie la pagina 7 hmm, cărțile ar trebui să înforească în librării, primăvara ce-ar

dacă ai să mănânci sâmburi de caise duminica în loc să te zăvorești în biserică să dai cu tămaie pe caii sălbatici clar ești anormal dacă te apuci să culegi păpădii la apus sigur ai farmece

să rup o copertă să construiesc o barcă să car întrebările până la moara de vânt să împletesc norii să sap o groapă să îmi îngrop câinii să le așez cununa la rădăcină fără însă a boci

este atunci când îți faci timp să gândesti cât de frumoasă-i viața te trezești într-o zi în care să sorbi apa din caușul palmei și apa să primească zâmbetul tău dorul copiilor tăi nu te mai

am să iubesc mereu verbul a fi mă trezesc conjugându-l șoptit cu o linguriță de miere și una cu nisip colorat (în locul desinenței) iar totul scrâșnește în moleculele mele afone acum indigo îmi