este

atât de adâncă durerea amurgului în care tu ai plecat fără să mă cunoști să te îngropi cu femeile tale înăuntru mâinile mele legate într-un mănunchi pe o cruce nedusă într-o îmbrățișare stau ghemuită în același poem al curburii oamenii alunecă pe brațele mele lucioase, hmm, brățările mele pe care am început să le socotesc descrescător să te duci ca și cum ai născoci un tărâm să te duci ca un călător al ierbii de altundeva unde îmi albesc rochițele unui nou prezent fără de început în care mă lungesc și aștept și aștept și aștept