Diana Frumosu

paturi în care încap trei și tu dormi singur dintr-un capăt până în celălalt pentru că așa îți place paturi în care stai toată ziua fără să faci nimic paturi în care te iubești și miros a

viața e o mătrăgună au crescut în mine șinele de tren sunt de parcă aș vrea să mă arunc în Marea Moartă și marea asta e mai vie decît lumea

Venele mele par mai albastre și oricât de mult aș vrea să mor nu pot să plâng. Nici măcar nu mai încap în mine. Simt un tremur ușor prin coapse și tălpi. Oamenii traversează strada, trec

Cînd cad trăsnetele, mă strîng, asemeni unui melc, într-un boț de piele. Ochii bunicului mi se par înlăcrimați toată viața. Stă așezat pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toți bunicii

În lumina moartă de-afară un cuc alb își poartă aripile mutilate ca pe-o salcie în vînt. Cerului i-a căzut un dinte și alți doi se clatină din rădăcini. E semn de moarte. Mă tupilez în inima lui

Umbra lumînării se desface în milioane de omuleți. Uneori scriu poeme proaste. Poate chiar bune. Aprind un chibrit din buzunarul în care odată mi-a încăput cerul, ridic foile ca pe-un prunc la

Anca citește Shakespeare în dormitorul Dianei. Îi place să stea culcată pe spate – coapsele și-au potrivit verticalitatea pereților, iar buricile degetelor numără pe îndelete literele care-au

Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toți morții. Le-am scris un poem în care ziceam să-și țină crucile la piept și să uite cum m-am născut în ‘93. Cît timp scriam despre mama și despre păpușa

Trebuie să ai hîrtie din care să te crești ca pe propriu-ți copil, să dai din mîini și să strigi cît te ține gura că ești primul om născut deasupra aerului. Doar așa începe și va tot fi

În timpul nopții, cel mic venea să-și încolăcească mîinile și picioarele în jurul tristeții mele. Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă și-l sărutam imediat pe frunte de

Am douăzeci și trei de ani. Sunt rus și-mi place să mă cheme Sasha. Din după-amiaza de ieri pînă acum au trecut cinzecișioptdeorepatruminute. Sunt două nopți de cînd stau ca o marionetă în

mai ții minte cum îți scriam poezii de dragoste și numai tu știai ce înseamnă fluturele alb și iarba erai atât de mândru de tine încât deodată ai început să citești tot ce scriu și eu n-am vrut

cînd (di)ana merge cu picioarele goale ca o nălucă disperată din care se revarsă cerul, el își dă pleoapele peste cap și îi deschide palmele. sunt prea frumoase să-și dea seama că nu mai are

Femeii albe a început să-i crească burta. E gravidă în luna a cincea și face mofturi. Zice c-o fi băiat. Femeia albă mănâncă mult, se tolănește în patul ei mic de la perete și desenează

liniști cu sînii proaspeți urlă din noi ca-n ziua apocalipsei neantul tîrît sărută franțuzește cînd brațe desfăcute,- n cîrjă, salivează voluptății fragede trec cu scîrbă prin bălțile

fior alb mi se dezleagă în piele ca un șiret de care atîrnăm la picioarele raiului iubirea noastră - ramură de accacia îmi umple de lumină pomul de crăciun ca un decolteu al bluzei ochi

moartea e poliglotă vorbește toate limbile străine dar nu știe cum pianul își crapă sutienul și-atunci simți cum e să te doară-n cot de ea cu ochii deschiși, pantofii uzați și sufletul de alb

lia aștepta de luni dimineața frumoasa-i singurătate să intre prin ușa de lemn de la etajul doi dar când lumina își închidea pleopele în fiecare seară de vineri n-a dormit niciodată în patul

pe harta lumii nu țări nu ape nu fluturi strigăte și linii și inimi eu însumi sunt un cal sălbatic și nu om și nu degete și nu buze nu, eu n-am fost niciodată om m-am născut floare de

îmi adun cerul într-un sac ca o Veronikă la ușă un nerv suspendat de lampă abia așteaptă să intre Dumnezeu observ cum lumea pleacă prin culise și mi se urcă la cap un dor de

porii mei s-au deschis ca o gură îmi cuprind gîtul cu palmele și-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată fără stații și fără capăt infinitul

oamenii care mi-au crescut din coloana vertebrală n-au guri și nici măcar fețe, oamenii ăștia au doar picioare și mîini gurile lor vorbesc prin gura mea, ochii lor și-au făcut loc în ochii

Toate poemele le-am îngropat în Henry ca pe niște oameni. Cînd mă învățam să nu plîng l-am născut din ultimile lacrimi. Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut niciodată timp