Deminescu Violeta Mirela

uneori iubirea își închide ochii a temniță în oase durerea sfârâie precum în candelă uleiul ajuns la ultima suflare griji descălțate de nădejde umblă cu sandalele în mână pe cruce n-a stat

"cine are copii pe pământ nu în gând" scriu cu acea lumină pe care o au pe chip pruncii prea mici veniți la biserică atunci când le zâmbesc îngeri de-atâta dor de picioare mi

sinele tău prea tânăr să asculte privighetori eu mult prea în vârstă să nu fiu însetată de cântec ca de-o iubire din care nu mori mă

se zbătea să iasă îi voisem aripile deschise și lunga lui călătorie de-o clipă în pieptul vieții mai fără chin am rupt coconul în care-l credeam captiv n-a mai

visele se ucid lent ca dantelăria eșarfelor mării la țărm absențele sunt doar pescăruși scotocind prin copilăria iubirii și caut locul unde se duc

n-am văzut niciodată pietre plângând știu doar sunete venind dinspre ziduri ca din odaia mică în care aștepta să moară ședeam pe trepte cu ochii-n ochii icoanei așezată deasupra ușii sub

despletită aromă între cerul gurii și-o boltă înverzită în talpă cât să n-o strivești pași în cerc niciodată prea departe de miezul rubiniu al luminii pânză deșirată cu regrete în

iubeai ca și cum ai fi mușcat dintr-o bucată de lună nici s-o ucizi doar cât s-o doară nici să-mi ascunzi linia vieții la infinit în mâna străină ca-ntr-o zare murdară ne-am mai

revărsat în ochii cârpiți ai zorilor cântec din ogrăzi și brusc plânge în mine lumina cu litere de-o șchioapă ca o scrisoare de bun venit vieții cu moartea luată la palme de luceferi năuci

cu tine ce mai vorbesc doamne pașii se târăsc pe vatră ca prin nămeții vremii nu mai pot merge la biserică parcă ar fi toate în ceri maică o limbă de foc răsare pentru întâiul junghi în

târfă viața asta și cea dintre noi cu ochii migdalat făcuți din cărbune jarul nu-i stins nici în țigara ținută de mai bine de-o-ncredere între degetul mare și arătătorul înmuiat în

onorată am premeditat o iubire fără cusur mi-am pregătit pe îndelete evadarea din lume cârtiță săpând pentru lumina altei inimi lup care își roade piciorul risipit în lațul cu

l-am privit în ochi așa cum era gol de iubire ciutură spartă înțelepciunea fântână cu lanțul rupt cum să te mai cațeri înspre izvoare ploaie curată? se-mpungea cu sfinții în

intrasem în catedrala de oase direct de pe autostradă una a sunetelor care îmi țiuie și-acum în inimă cu tot cu tăcere mă grăbeam la întâlnirea cu o trezie la marginea unei vieți ruptă de

m-a trezit un vis de acasă ca pe-o primăvară amintirea topită înspre trupul mamei din care m-aș răsări iar fără vină în oglindă pământul întredeschide buzele într-un zâmbet strâmb

m-aș aventura pân' la capătul labirintului felul în care-l vorbești mi-ar trebui o mie de cuvinte avan înfrunzite ție desfășurat doar necuvântul daianonon piatră în ochiul lunii asvârli

simte-mă cum simt eu cerul ce-a plecat în ochii mei de pe umărul tău să-ți port luminii păcatele piramidă tu piramidă eu între noi un deșert ori un curcubeu și-o singură

să te cuprind necuprins te-aș citi ca pe o piatră deschisă și-atunci te fărâm pâine preacoaptă-n cuvinte cu un refuz de mătase închizi spațiul dintre banalul cu butoni de

credeam că știu cum e să te îmbolnăvești de poezie deasupra fluviului statui bântuite de pașii secolelor neostenite se-nchinau fiecărui val a binețe sfântul dorințelor privea cu

în ziua aceea din an singura când îți puneai în sertar asfaltul din vorbe și-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea în care păsările au aripile albastre cuvintele își luau