Deminescu Violeta Mirela

să promiți cuiva fericirea e cum ai face pariu de viață cu moartea tristețea degustă grafica albă a lacrimii în liniștea de după furtună știu că avem eternități să ne desăvârșim iubirea dar

țineam demult ascuns și nu prima oară cuvântul în buzunarul tăcerii e drept în cel stâng de la piept cel cu gustul dulce al mierii și-al puiului de căprioară ca pe-o sămânță de busuioc într-o

Poarta serii închise în lumină ochiul Măiestrului Orgoliu somnul trezi muzele adormite de-un descântec al danaiadei păsările din văzduh întoarseră acasă fiul risipitor vrăjitoarea

alb altar miri de porțelan joc de noroc joc în așteptare nerușinare de pe podea printre șoapte voalul mătase opacă porunci somnului să tacă să dezbrace haina ușa

de-ajuns uneori câteva cuvinte precum de-ajuns îți sunt două picături dintr-un flacon minuscul să te-nvăluie esența cea mai fină până-n odaia în care după ce-a

îți porți ca pe-o gondolă de mătase noua iubire un adam căzut din rai care nu știe că n-a plecat de tot veneția în plin carnaval azi voi purta ochii verzi tristețea-i doar o moarte mai

mai norocoasă decât luna aripi mi-au crescut ca o lumină pe umărul vremii pentru a scrie în cartea vieții nu trebuie să stai la rând și piatra își are îngerul ei mă botezi atât de

ochi lacomi aleg guri lătrătoare taie rup sfărâmă risipite păsări se agață de umerii cerului arborele geme îngenunchează se prăbușește ațintește privirea în țipătul unui uliu rotit nu

cotrobăiesc prin buzunarele cerului după o ciocârlie mă cerți că nu ești ca mine poezie nici aripă în vânt mâinile-mi râd în moliciunea mătăsii de cuvânt important e cât zbor îmi respiră

caut cu privirea la grinda cerului biciul lui Dumnezeu rămas uneori în cui întrebările femeii sunt altfel să ies din nesine ca dintr-o apă neagră joc șotron de lumină pe sub sălciile

cu jugul cuvântului care poate încovoia nesfârșirea și ochii-ți mai adânci decât o fântână atârnată spre cer sapi în sinele meu icoane așa cum dumnezeu mi-ar atinge cu un deget

răstignită pe-o apă de cântec scânteiez în palmele tale fremătătoare de arin scăpat de tristeți îți pot suspecta mâinile de divinitate pe draperia verde scrii luminii

o lună plină cu brațele încolăcite de gâtul nopții un cer spuzit privirea ta eu râul răscolit în care se-mbăiază pătimaș toate stelele apă de fior mă

n-am văzut niciodată copacul de rodie înflorit dar trebuie că poartă gândul cireșului copt din privirea ta când te cuprind șerpoaică ți-e poemul estetică pe cord deschis mi-aș vrea inima în

încă un an înveșmântat în lut chinuitor de albastru pune sigilii te mângâi pe pleoape ca pe-un copil regăsit după ce-a fost pierdut atât de noi încât silabisești tăcerea mea un fel de

mă desfrunzesc de primăverile cu tine de verile îndoliate până la sinele poeziei pe care o scriam de fiecare dată în brațele tale poți nega că te-am iubit cum ai spune că păsărilor le

mi-ai reintrat în gânduri precum aroma unui crâng de salcâmi în pieptul dezvățat să respire îmi rămâi printre bucățile de inimă ca poezia unui lan cu maci de-abia înflorit într-o dimineață cu

singurul poet desăvârșit Dumnezeu care a creat lumea fiindcă iubea prea mult poezia umblă și prin aripa mea hoardele curcubeului așa ca o tușă de infinit ca o margine de cântec însă mă

universul poezia lui Dumnezeu prin care lumea vers unic s-a făcut apoi noi i-am scos ochii lăsând-o oarbă de cântec și nu vedeți după cum nu se vede adâncimea rănii sub

te potrivești brațelor mele precum un zbor aripii din care a fost zămislit doi lotuși pe un ram de apă singura creangă care nu se rupe sub greutatea

îndrăgostește-mă ca și când n-aș mai fi umblat prin cartea aceasta vreodată frământă-mă de parc-ai fi aflat că în mine au crescut nestemate și vrei să le citești iubește-mă ca și cum ar

se făcea că era noapte magii urechea prin care pământul asculta bătăile de inimă ale universului smereau pe sub stele se făcea că își trimitea mieii lumină din lumină se făcea că

Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ține biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu și a lui Șoni, care