Daria Darid

mă opresc la buze acolo unde se înregimentează arătătorul rămășițele impun temperatura țesături dintre cele mai albe sortau oameni compasiune doar pentru cel chemat caron am simțit

afurisit spărgător de nuci și alte cutii toracale n-aveam cum să ghicesc pe moment tăcerea este o carapace doar pt cei vulnerabili pe când noi avem buzele tari ca de nicovală. ne sfărâmă

eu simt altfel gresia umedă din talpă obrazul meu pe un piept străin rece diform / ca o carapace de broască țestoasă poate fi la fel de bine un perete pe care mă las cu toată singurătatea F.

ultimele răni sunt ultimii îngeri nu am umbră care să mă imite perfect sau renunțări de la care îmi primesc înapoi unghiile prea multă lumină pt 2 am nevoie de o structură osoasă

http://www.youtube.com/watch?v=ywVRaEvK24k&feature=relmfu țin să mă obișnuiesc cu asta dimineața gâtul mi-este o fântână care și-a înghițit izvorul rămân animalul împăiat al

singurătatea nu vatămă. nici văzul ocolind domol suprafețele opace. îmi las gândurile să cadă. răpăiesc în pieptul mamei. în schimb, îmi cere să-i fac un poem pe care să-l citească

ea se dă din mână în mână ruginind în lichid amniotic uitarea se cade să privim de pe margine ea își dezghioacă ochiul și face ochean toată această singurătate se cade să ne

trecătorul și-a amintit de ce vârâse noaptea-n arlechin de pe margine oamenii așteptaseră în ploaie ceasuri întregi să se facă lut din care să rupă dumnezeu o femeie ca mine a cules o

mă alătur celor o mie de tulpini din care se desface singurătatea alege o bucățică de scândură și trece văzduhul dincolo , unde soarele se apleacă să-ți îngroape visul, singurul punct

de aici se-nhamă furia nu ai nicio scuză zburătăcești gânduri care te apleacă te închizi cam des în văzul altora și înapoi nu ai brațele potrivite cât să păstrezi cât să alungi la

mă decupezi din oglindă ai grijă avem de sălbăticit fiarele rămase peste noapte în noi ascuțim tăișul pe piatră obrazul foamei între obrajii noștri până prinzi rădăcini în lutul pieptului meu

privirea-mi îndoaie zăbrelele unei tăceri ghipsate între noi își face loc se aruncă în gol de pe balcon se aruncă pe un fir de strigăt neauzit de îngeri eu îmi prind privirea cu un braț elastic de

te coc în pântecul olarului între timp îmi rup aripile cu dinții ca să rămân acasă indiferent de anotimp îmi scot ochiul îl plantez salcie cu care să te întâmpin *dacă stăm să ne

adăp o fântână cu ochii verzi umbra ta bea și se preface în pământ rar sângele meu transformă pieptul într-un pod sub care se înțepenește luna mă clătesc cu setea trecătorilor smulg

nu te mai zăresc în ultima vreme nici măcar aiurea pe străzi pe pod sau în gândurile celorlalți de parcă aș fi rămas ultimul charon care să-mi arate cum să trec lumea spre camera ta nu le-am

Într-o mână ține o inimă de mac în cealălaltă motivul pentru care holurile astea sunt mereu lungi și reci oamenii trec pe lângă și înapoi în frunze pereții ăștia trec pe lângă, cu

și așa nu aveam chef să scriu nimic. călimara și-a vomat urletul chiar în mijlocul colii albe ca de ghețar a mușcat adânc din alb. mi-a mușcat albul. litere pe jumătate înecate.

nu m-a crezut aștepta mai multă poezie mi-a smuls brațele apoi m-a pus să aleg între mama și tata mi-a smuls brațele și a lăsat să cadă FetițaCuCareNuSeJucaNicio Jucărie apoi mi-a ținut

nu știu să prefac norii-n zmei nimfe sau te iubesc tremur pe furiș, vreau să plouă să mă râcâie ploaia până la măduvă, să mă curățe de rădăcinile mele În calendar am lăsat tot ziua de ieri doar

ziua asta nu e în calendar din simplul fapt că soarele nu răsare din est din mormânt mă gândesc să îndoi gratiile astea costale să ies înaintea ta (dumnezeule) bătăile inimii stingheresc

am nevoie de un somn foarte greu de ceară ca să astup prăpastia dintre mine și clipa aceasta în care am intrat de bună voie. ceasul o ia înainte nu pot să țin pasul mi se ofilesc

m-am ridicat pe marginea patului îmi visasem ecoul cum își întinde mâna mă ia de ceafă îmi urlă prin oase dimineața într-un colț. nu, în celălalt colț un bâzâit își înfige colții în

sunt zile în care a nu avea glas e suficient să te arate cu degetul, să te numească invalid, să cheme singurătatea, câine utilitar, care te găsește pe sub dărâmături foliacee te așază pe pat,

e suficient să ai palme și rugăciunea capătă vâsle îți spun charon din pieptul acesta orice trecător își face templu singurătății ție îți dau peste mână și zic să ne