Dărăban Paul Dan

Pasărea avea un picior de lemn. Ea mai avea o privire de aramă, un dor de ducă și un cioc mai deloc. Nu era fioroasă această pasăre cum, îndeobște, păsările nu sunt, dar te punea în

Ca din tăcere se aprinde o candelă cu gânduri bune. Du-te de te clatină, într-o râna stai, nu te apropia de cele margini să nu cazi, nici de pripas nu rămâne, fă dar ai grijă ce faci, iar

Au trecut mai bine de 48 de ore de la dispariția dinozaurilor. Macul stă să dea în pârg. Plouă calamitativ. Peste rostul tuturora expansivă șade flora. Zvârle cerul cu meteoriți, de ce nu

Șezând pe budă mi se destramă teama nudă de absolut mă-ndoi de șale și strănut e frig așa cum stau pe budă nud Nu-mi mai aplaud nici un gând mi-e teamă de idei șezând pe budă plăceri

Zbeng, zbeng, zbeng gândurile mi se-ncreng mi se vultuie privirea ridurile mi se șterg, devin plat ca o câmpie și ermetic ca un cerc râurile mi-s secate iară razele-mi converg, sunt mai flasc

zbor trist înalt sever pe culmi adânci de rouă iar aripa din frunte mi s-a-mpărțit în două de-o parte-n partea dreaptă ea s-a infipt în cer albastră văgăună de unde pot să sper iar

stele surori nori calatori luna minune noapte genune cine sunteti si ce aveti sa-mi dati si mie cate-o felie si sa plecati sa imi lipsiti si sa veniti sa-mi prisositi pe-un cer rotund

ce reală e tristețea! cât de justă disperarea! cum pălește frumusețea! cât de jalnică e jalea! ce-ai vrea tu, un nor becisnic, călător pe cerul lumii, să însemni mai mult ca alții și să poți

pentru că este atât de târziu încât riscă să devină - foarte curând - atât de devreme, poezia aceasta va fi foarte scurtă atât de scurtă încât multă lume va încerca, în zadar, să o

Zbeng ! cade de pe cal albina târziu, mă-nghesui langă Odoacru ca-ntr-un meniu, îmi intră sos pe după glezne, cleios ce baltă de speranțe e pe jos ! Mă ofilesc în circumstanțe cu care nu

Mă dor perciunii cum stau așa anapoda pe cap în fața urechilor Să fie curentul de vină care m-a tras de o vreme încoace cum se întamplă să fiu eu mai mereu între două ieșiri sau e doar

Roata pierduse o spiță și cu ea pierduse din greutate dar se rotea și se rotea la fel Pământul pierduse un meridian și - împreună cu el - fusul orar corespunzător dar se rotea la fel fără

Parcă nimic nu e iarbă ca mine, pentru păscutul vacilor inventată de timpuriu, de chiar fragedă sămânță, mă temeam de orice pas și de orice ființă țin minte creșterea mea în sus fără să

Mă așez visând pe malul unei groape și lumea se răstoarnă peste mine și am senzatia - căzând în groapă - că-mi este bine. urmează un marș-târâș cu viața-n spate, se interpun și cotul și

Laptele supt se răzbună răsar trei lumea spună că-i glumă noi nu mai credem în zei Focul furat e aproape pădurea ne doare rămân tot valabili pe ape aiurea plimbare Leagăn curbat de

Vomit cu sentiment și neputință atât de pașnic cum dispari în lume din ochii tăi spăla-se-vor dezastre pe umerii adânci - ai mei - muri-vor glume Calcâi visat cu câtă trebuință din efemer

Omul timid e un șarpe dormind ascuns de propriile veninuri în vis Omul plăpând e animalul feroce ascuns după teama de flori ascuns după zâmbetul tandru și dulce dincolo de ochii privind

Nu e de nicăieri această lene din corpul alb al laptelui de vacă se scurg în gol minute lesbiene din asfințitul care ne dezbracă Atât de lent se-ntâmplă orice faptă încât mă doare timpul

Ca și când un lucru verde trebuie să fie iarbă, ca și când o fată blondă s-ar îndrăgosti de-o toamnă, ca și când o frunză cade doar bătută de nevoi, ca și când ar mai fi

Oaaaaa!!! ce plăcere aceasta să poți zbiera! îmi amintesc tot ce am spus tot ce am gândit atunci la nașterea mea și tot ce am văzut - lumina aceea uriașă neașteptată plină de oameni și

Am o soră care e fratele meu cel mai bun locuim într-o burtă în livezile tulburi de cireș și alun când mă ceartă îmi tot stă pe limbă să-i spun că-i o vacă un bou o ciudată un scump dar mă

Dragă domnișoară Dada, în momentu-n care-ți scriu, o pisică trece strada cât se poate de târziu, îți dedic din scena asta arc păros spinarea ei care sare peste toamnă și se-nfige-n

Tind mut către ieșirea din oglindă, ascund - închise-n cerc - trei heptagoane, nimic mai imprecis nu mă intrigă, în inversul perpetuu de culoare... Tind mut către ieșirea din

zău că sufăr de partea aceea de lună dintr-o furtună și mă furnică memorii recente despre dama de pică, am desprins din iubire toate lucrurile banale și reci ce îndeobște n-au căutare și mi