Daniela Slapciu

de ar putea iubirea ta atâta de sus să zboare, pe Coloană ea să stea Pasăre nemuritoare. și de-ar fi să se mai nască, din țărână aș vrea să fie, să se facă o Măiastră, iar eu - praf de

„La revedere” să ne fie doar un vers. Nu risipi un univers ce îți pun din inimă pe tavă. Cu dragostea mea, te-aș cuprinde ca o lavă, aș pârjoli și aș seca în drum și Fluviul cel nebun. Să nu

Picături grase, rotofeie de lacrimi cad ca niște boabe de grâne, clipe pârguite ale iubirii ce am trăit. Stropii sfârâie pe talerul încintat ce astupă de acum inima mea. Chipul torturat de

În urma unei dimineți a rămas, uitată lângă pat, fărâmă din iubirea ta, o picătură de SĂRUT. Steaua fericirii ce ne-a vegheat o noapte întreagă în colțul de fereastră, la ziuă a

Panglică albastră flutură prin oameni, Dunărea crăiasă curge fără seamăn. Pasăre măiastră susură-n cântare, aleargă sortită să se înece în Mare. Războind în munte, domolind la deal, când

Două tenculețe înalte, m-așteptau pe micul pat, la bunica în odaie, mirosind a „altă dat*”. Stau de vorbă pe tăcute în căsuță la bunici, cu păpușile cuminți, rămase de mine mici. Le privesc

Poartă mască! atunci când arunci vorbe grele-n vânt, vrând să vezi cum vor lovi mulți, ai Domnului copii. Poartă mască, n-o uita! când ți-e neagră inima, când veninul ai vărsa în urma ta,

Sunt bogată. Am părinți, văd un soare, cred în sfinți. Plete am, mă lupt cu vântul, închid ochii, îmi nasc gândul. Am picioare ca să umblu, Domnul Sfânt mi-a dat cuvântul. În inimă te țin pe

De la un capăt la altul al lumii: doar tu și eu. două sărutări îndesate în aceeași răsuflare, două piepturi cu o singură inimă ce sună, ca într-o catedrală marele clopot, chemând la

e șarpele negru și rece cu solzii de vorbe bătute în nervi de ciocan. un șarpe viclean ce taie din ziduri o lume îngustă și mută și uită după gratii și zi, și noapte, și lună, și vise, și

Și iubirea, boabe de rouă, plesnea în lacrimi ce curgeau pe obrajii fierbând de lipsa ta. Buzele ardeau înfocate în așteptare. Praf de amintiri cu tine, cu noi. Cârcoteau întrebările în

Îmi curge timpul prin vene, tăind drum prin carnea mea. În inimă se zbat păsări ce țipau și se înălțau. Ochii dor rău și caută copilul ce eram. Izvorul de putere a fost curs de timp, iar

Rozul sfârcului viclean Să-l visezi, să mă dorești. Să tai negurile nopții Zburător, tu, din povești. Să mă vrei așa cum sunt, Desculță, fără cămașă, Cu gânduri plutind pe vânt, Fără ruj,

Tâmplă lângă tâmplă, simțeam pulsând iubirea, prin brațe și prin vene gonea fierbându-mi firea. Gustul iubirii tale, dulceag, amețitor cade în săruturi, pe gura mea, ușor. Ca o aripă întinsă,

Mă sufoc, așteptându-te în noapte. De parcă te-aș înghiți și tu nu ai încape. Iubirea, ca o lună, răsare în pieptul meu, să îmi mai vii o dată, te rog ca pe un zeu. Pe patul ca un

Fiecare om, e o poezie, iar sentimentele, cuvinte de ceară, îi sunt scrise în inima de lut. Luna îi așază fiecăruia pe buze dureri și trăiri nenăscute. Apoi, încet, după un timp, obosiți în

Ascultă cum curge luna peste obrajii mei îmbujorați de așteptarea ta. Ascultă cu timpul împietrește în pupilele moarte de dor, de așteptare. Ascultă cum gutuile ard, candelabre pentru

Bunico, spală iară ștergarul ce-am ascuns, l-am înroșit de ouă, de fața lui Iisus! Cu zâmbet de dulceață și mersul legănat se apuca, sărmana, să-ndrepte ce-am stricat. Și mă-nvăța iar

Curge noaptea prin plete de lună. E parcul pustiit de toamnă, de absența ta. Curge negura. Curge, gândul pe roată trăgând, Clipele timide, până ieri herghelii de sărutări, de

Se făcea o câmpie, crescând din ape de Dunăre. Un lotus alb îmi stă deschis în palme. Deasupra, mult deasupra foii, creștea poezia ca o cruce a mea. Eu, m-am întors cu fața spre