Daniela Slapciu

Fiecare om, e o poezie, iar sentimentele, cuvinte de ceară, îi sunt scrise în inima de lut. Luna îi așază fiecăruia pe buze dureri și trăiri nenăscute. Apoi, încet, după un timp, obosiți în

Ninge și de atâtea zăpezi, copacii fac atac de cord. Drumul care pleacă din intersecție merge cotind. E răcit ... Eu însămi sunt bolnavă - inima mea a făcut temperatură.

Colindă-mi pașii spre portativele tale roșii tu, inimă, tu, dragoste, primitivul meu puls desfrunzit!

I. Iată-mă-s liniștea din care fumul plecând, te va încețoșa. II. Iată-mă-s umbra sub care călcând, îți vei căuta albul. III. Iată-mă-s noaptea pentru care luna va îneca

Viața e ca o muzică: trebuie să găsești mereu un DO central. De la el, cânți și în sus, și în jos fără să ieși din gamă; nu ai nevoie de asta și nici nu trebuie. Trebuie și ai nevoie de

Noi, ne-am născut în iubire sub aceeași stea. Tu, parfum nebunesc de liliac înflorind în sufletul meu; Eu, zburând albă, ca adierea plăcută a vântului din gândul tău. Tu, lacrima de

Te blestem să fii un veșnic vânt de primăvară, domol și cald, liniștitor și dulce; Să te-ncâlcești în buclele bălane de fecioare crude; Să tulburi gândul lor virgin și să le-apari mereu în visul

Îmi încolțește iarba-n gând, În ochi se ivește un soare plăpănd. Sufletu-mi se vede din zăpezi topite, Încă-i ghiocel cu priviri albite. Rândunici sfioase-mi ciripesc în zâmbet, Astăzi ca

Tu, ochiul inimii mele spre viață, Lucifer căzut pentru mine, ai plecat odată cu roua florilor de trandafir. Demult, credeam că pieirea ta va fi odihna sufletului meu... Dar acum, parcă aș

Se scaldă-n marea de azur găndurile mele mute...de mult pierdute... I Marea e gândul meu pierdut ce se izbește trist de stânci nepăsătoare; foșnește,

Există infinit! Cum s-o numi: Nadir, Zenit... Și nu mai vreau să știu De-i purpuriu Lichidul ăla rece... E vina lui că mă petrece! De n-aș avea nici inimă, nici gând Aș fi cel mai frumos

În fiecare gând există o stea, în fiecare inimă un foc, în fiecare sărut un blestem, în fiecare lacrimă un ocean și în fiecare iubire un vaiet? Atunci, de ce mai coaceți bezele roz?

de ar putea iubirea ta atâta de sus să zboare, pe Coloană ea să stea Pasăre nemuritoare. și de-ar fi să se mai nască, din țărână aș vrea să fie, să se facă o Măiastră, iar eu - praf de

Mai cheamă-mă o dată în privirea ta Și lasă ochii limpezi, făr\' să clipești, ochii tăi mari - oceane liniștite Atunci când sunt lipsite de valurile nebune, despletite. Mai cheamă-mă o dată

Poate că dacă aș avea gânduri câte fire de nisip se nasc sub buzele mării, aș reuși să îmi cumpăr o viață în care să fiu doar rege, nu și cerșetor. La poarta mea nu mai trece gândul

Ești frumos, dar rece și semeț. Ai trupul perfect sculptat. Buze senzuale, dar de gheață și mereu flămânde de mine. Ochii mă privesc cu raceală din adâncul sufletului, îmi taie legăturile cu

Sparg nisipul în boabe tot mai mici, așa cum de singurătate, iarba își despletește părul în firele mii.