Daniela Slapciu

Ar fi trebuit ca din sângele meu să pot să sculptez inima în care să poți sta ani în șir fără să-ți pese ce fac eu aici, în afară, și cum păzesc fructul cel roșu de ochiul străin.

Sunt aproape de final ca de-un spin. Eu mă trag înapoi și gândesc unde e pasul cu care-am călcat așa strâmb de-am ajuns chiar aici?

Ajung la un hotar peste care pășind voi trece la tine în gând ca-ntr-o carte cu foile moi dar murdare de lacrimă.

Să-mi pese oare de vara ce fuge ca un creștin către crucea de lemn sau să învăț să-mi îmbrac iarăși haina mințind c-o să fiu anul acesta o toamnă însorită de flăcări sau spini?

Smulg păsările una câte una de pe aripile norului, cum ai smulge penele de pe-un gând, lacrimile de pe-un ochi trist.

Pășesc pe o apă și privind iar în urmă descopăr că azi am iubit mult mai mult decât ieri. Să fie de vină pasul pe care îl pun nu doar sprijin ci și ca sec gând?

Puțin câte puțin uit povestea nașterii mele. Să fiu oare un fruct, să mă coc sub pături de soare? Să fiu oare omul, să ies de sub mătăsuri cu gânduri puține, cu mine afară?

Cred într-o toamnă ce va veni ca o lună atât de plină, încât dând pe dinafară din lumina ei de argint va polei ochii curioșilor de pe-aici.

Trist pescar de aș fi, m-aș lipi valului și m-aș duce spre malul pe care toți peștii sunt oameni cu gânduri de-argint.

Zilele dacă ar fi iarăși frunze, copacii i-am scoate și i-am preface în scrum. Cenușa ce-o-mprăștie focul, să fie o cale, aș fugi drept, că să ajung iar la poarta la care să-nvăț a crede

Sfera pe care o întind prin odaie n-are un capăt. Plecat peste maluri, El leagă poporul din care unul se va ridica și va merge iar drept.

Înoată fioros rodul cel nou către pomul pe care o cioară croncanește a negru povestea cu turmele vechi care au plecat cu ciobanii, să caute rodul din pomul sub care el singuratic, novicele

Am găsit la poarta mea norul cu coamă de aur, mult prea ploiosul nor; și cu mâinile reci l-am prins după gât și l-am legat de copacul ce astăzi îmi pare a fi trupul meu.

7 oi văluresc pe geamandură. Se duc și tot vin înapoi și-apoi gem zgomotos. Cred că apa din care ochiul lor plânge, are spre maluri, geamandură de os.

Sunt legate valurile și pescărușii sau, cel puțin, când aleargă ei toți s-ar ține de mâini. De-aici, din sezlongul de stuf, văd cum zboară stropii din mare și cum cad către mal tot mai

Valul cel nou fuge spre mine, se întinde pe plajă, pune mâna în nisip, lasă amprente, parcă ar fi într-o vrajă. Mi se pare că el caută pescărușul pe care un nor flămând ca un lup l-a

Picături de rouă, inimă ce plouă, dis de dimineață, răsare la viață. Dorește șiret, visează secret să sară din piept. Tu, soarele ei, scaperi în scântei.

De ce să-mi furi sufletul din mâinile asprite ale inimii mele? De ce să vrei să zbori cu viața-mi în brațe pe aripi de flori? Mi-au chemat îngerii sufletul, dar tu îl aruncaseși în ierburi

Sparg nisipul în boabe tot mai mici, așa cum de singurătate, iarba își despletește părul în firele mii.

Să lași doar un sărut în palma mea, iar eu să te iubesc de parcă tu ai pus Luna din cer în ea.

Învăț și azi despre pomul potcovit cu argint și cu vorbe. Îl am chiar în față, ca pe o planșă străvezie, pe care cu degetele pipăi coastele, plămânul, inima copacului priponit de gândurile