Daniel Bratu

La multi ani! ELA, Gabrielle, Florin
fiecare zi sa va fie glob luminat in siragul bucuriilor,

Ela, mulțumesc,
m-ai dăruit cu un eseu superb,
în îmbinare fecundă cu strai din arabescuri pliate sintetic spre desăvârșire,
din generozitate caldă și sensibilități sincrone,
în fața cărora cuvintele mele se opresc, deslușite

Mulțumesc, aivil !

La mulți ani!,
cu drag, vouă

atent și lucid, imparțial, cu spirit acut de observație, evitând programatic pateticul, limbaj anti-sentimentalist,

formulă narativă fermă, de tip “lămpașcumotoraș”, subtilități analitice și leit-motive ironice (“care aveți…?”),

expresia are concretețe percutantă, evită retoricul, umorul ridică din umerii rotunzi, e robust, cu uitătură vicleană pe după cuvintele aparent fără de colț și duce tic-tac un efect de implozie memorabilă:

“Îi spun că avem locuri la vagonul 2 (de fapt aveam la 7), să ne aștepte, dacă vrea să mergem cu intercity să ne plătească el biletele.”

”Plecăm de la Radu Herjeu, n-a vrut să ne ducă la gară, e drept că nici n-am insistat. Iată ocazia, îmi spun, am să-i zgîrii mașina cu cheia, o văd în parcare.”

“Maria mă primește cu palincă și fasole. Înghesui în grabă două porții „să vezi la noapte” îmi spun, noroc că dorm cu Daniel în pat, cred că a mîncat și el, doar asta e la menu.”

“La „Brașoveanca” nu m-am băgat, acesta parcă ar fi joc de milițieni.”

“Pe la 3 dimineața adorm, nu înainte să-l pun pe Daniel să-mi povestească ceva, fie și despre bicicleta galbenă…”

“Sache ne aștepta cu o tavă plină de copane de cocoșel. „fu tăiat” ne spune Camelia, noi o aprobăm. Cocoșelul, desigur.”
…..

greu de ales, aproape tot e așa,
me-mo-ra-bil, pur și simplu,

aici se prind esențe în proces de modelare, cuvintele sunt luturi încrustate cu zbor de liniștea ultrasunetelor, emoția se ascunde în ritm și așezare de accente, ca într-un poem proiectat din ochiul deschis al sensibilității pe fraze,
evitând căderea în sentimentalism prin firescul conturat,

aici există transfer de termeni și referințe, simboluri intuite se înfășoară și sunt asimilate în acea atmosferă când “a închinare se poate rosti întâlnirea”,

aici cuvintele au mângâiere de sfere și “sclipiri de cristal” aproape fluid, ca lacrima din care “vin cerbii să bea/ pe-nserat”,

aici (și aici), altfel Iașul, același

observ că spusele mele au lăsat loc de neînțelegeri, interpretări și interpelări nedorite, așa că revin aici, “inginerește”, pe puncte:)

1. m-am referit numai la Virtualia VI și numai la ceea ce se scrisese până la textul lui Daniel; pentru Virtualia V, m-am pronunțat la vremea respectivă că cel mai bun text mi s-a părut cel al Danei Ștefan; alții s-au pronunțat pentru altele, după cum le era dreptul lor;

2. n-am spus că e cea mai buna “cronică”, ci doar că este “cel mai bun text despre și din jurul evenimentului poezistic ieșean”, punctul meu de vedere contând tot atât cât un punct de vedere, fără nici un fel de implicații în “promovare” sau “recomandare” pe site, ceea ce se observă cu ochiul liber stânga sus:);

3. pe lângă argumentele prezentate în comentariul anterior, mi-am permis pronunțarea mai ales pentru că textul lui Daniel Dumitrescu poate rezista și fără “eveniment, datorită “scriiturii”, a talentului debordant reliefat;

4. sub acest text nu e normal să fie comentate alte texte, sub acele texte da, pentru fiecare în parte;

5. mi se pare împotriva regulilor, nu neapărat ale site-ului, ca sub un text să fie comentate comentariile (cu excepția răspunsurilor autorului, desigur);

6. nu voi mai scrie “cronica rimelată” sau o voi scrie mult mai târziu, întru evitarea acelorași bănuieli de concurență;

7. îmi pot permite dreptul la părerile proprii :), fără să cad în patimi de absolut și absurd (“părerea mea‚ poate greșită”).

am citit cam tot ce s-a scris, până acum, despre Virtualia VI,
iar părerea mea‚ poate greșită (n-ar fi nici primul nici ultimul greșit), este că Daniel Dumitrescu, aici de față, a reușit cel mai bun text despre și din jurul evenimentului poezistic ieșean,
umor în avalanșă, har, tizul ăsta al meu parcă se rostogolește pe o foaie albă cât Himalaia, sare spiritul din el mai dihai decât spirtul din spițerii când le lovește aviatoru’ nu singur,
fazele memorabile se succed rapid, de la acel Ciurchi Fănică 1 (secvență ce, povestită la masă în același elan spumos de către Daniel și în pași fini, înțelepți și sfătoși de către Adrian, a generat așa hohote imense de râs că a zguduit și multiplicat plopii), până la „împărțirea patului cu editorul” și surpriza variabilelor din titlul volumului \"mitropolitan\" „Mugur de stâncă”,
umor de limbaj, de situație, grație frenetică a trecerii prin stări și, culmea, descriere aproape fidelă (cel puțin a secvențelor la care am fost prezent și eu, fără brad :),
har de povestitor, cât poate și Creangă să fi avut, inteligență sclipind cu ochi rotunzi și vii,
mai departe nu spun, las loc celorlalte episoade, pe care le bănuiesc cel puțin la fel de captivante, să dezvăluie

expunere documentată, la obiect și la rece, așa cum îi stă bine
unei cronici de cenaclu,
cenaclu mult mai „reușit decât ultimul”…la care a fost Florin Bratu (că de n-ar fi fost nu era „ultimul” și nu s-ar fi povestit:),

P.S. mulțumiri din partea „bradului superb”, frumos și meritat alăturat celorlalte superbe prezențe

Începute cu o icoană, porțile cuvântului se deschid, acolo unde și-a găsit locaș de trecere spre veșnicie “poporul român, într-un moment de genială expansiune”, la Iași,
cuvintele curg, precum apele pe lângă maluri de șosele, inexpugnabile, strajuite de plopi și emoții modelatoare de real, sensibila ritmicizare a respirației întâlnește lăuntric delicata zbatere a lumii, vitală sub imaginea “Veronicăi” sau “Smărăndiței”,
patul poeziei a fost deschis larg întru “intromersiunea” editorului prieten șugubăț Liviu cu înalt prea sfințitul prieten colindător Daniel Dinescu (“facă-se voia lor”:),
acolo unde porumbeii au “zbor legănat de aripi” și Cuza veghează circuitul închis al embrionilor poetici,
se nasc simbolismele delicatelor treceri și
genunchii de “crăciuniță Nanu” tremură lăcrimat în crisalida podului fermecat de poeziști și ale lor poezele plus Mircea Moș Crăciun ferecat temporal, cu ochii în Imperiul celor Trei Sarmale,
pe când îndrumarea cetățuilor era vegheată, gândul acoperea Pogorul, spre mai târziu,
spre alt târziu

am ascultat sceneta la Virtualia, în premieră, în interpretarea ventrilocă, de gală, a Cameliei Petre (din câte îmi aduc aminte, a fost întrebată, pare-mi-se de către Lucian Vasiliu, dacă nu e cumva vreo soră geamănă a Thaliei),
în sală s-au îmbinat aplauzele și tornadele de râs, Moș Mircea Crăciun și-a pierdut, hohotind, barba prin sac la momentul în care cocoșelul “fu tăiat”,
iar “cocoșelul” a zbur(d)at prin Pod și text ca un leit-motiv, prezent de la “papuci”(complexă și cumva cinică trimitere – “a-i da” cocoșelului taman papucii “flaușați care au capete de cocoșei”), costum, dormitor, poezie, țelină, până la finalul zdrobitor al ruladei reușite de soacră,
cea care, știind că Eros, aruncătorul de subtile săgeți amoroase, poartă aripioare, l-ar fi făcut demult ruladă, și pe el,
prezentare gradată, finețuri umoristice marca Sache, la care se adaugă unele de limbaj (exemplu: Mioara și Strungurel – strungă și gurel-guriță devenit apoi numai Strugurel – strugurel de buze și strugure greu accesibil),
situație încordată ca o explozie, cu mult “doritorul” Strugurel ajuns cu nervii și cocoșelul ruladă, în final, parcă meritat,
pentru că altfel n-ar fi fost să fie o scenetă perfectă, după citirea căreia burțile ginerilor se zguduie de râsu-plânsu iar soacrele își ascut cuțitele întru (kung-fu) tăierea cocoșeilor “fripturiști” din zare

Te uiți în site, și uite, hopa,
nu-ți vine-a crede: “Cu cui” nu-i.
Încât te-ntrebi „pe cine-Atropa
o fi-nțepat cu vârful … lui(?)”


Cum textul Atropei a dispărut („Textul pe care îl cauți nu există”) și, deci, catrenul și link-ul înscrise de Ion Diviza nu mai au relevanță, îl înscriu aici, salvat întâmplător, cu tot cu ultimul meu comentariu (justificator de steluță):
„Cu cui

Gândind că-s mare scriitor
În capul meu, deodată suie
Ideea că, încântător
Ar fi să scriu eu despre cuie!

Iar asta, ce și cum, vezi bine,
Nu-i chiar ușor și nu oricui
Îi vine hodoronc a ține
O teorie…despre-un cui!

Deci într-o seară, gata, scriu!
Că mintea mea, de felu-i șuie,
Îmi slobozise gând candriu,
Să-mi bat cumva în talpă cuie!

Ceva idei de astă-vară
Aveam, chiar spus-am nu știu cui,
C-aș scrie de-un vecin din scară,
C-am împotriva lui…un cui!

Sperasem eu c-o să rezulte
Ceva, cu trupu-mi de statuie,
Da-n gol s-au dus avansuri multe
Pe-un mameluc bătut în cuie!

Și-așa cu gând de răzbunare,
(Beție dulce-amăruie!)
Ideea-mi pun în aplicare,
Că vezi, deja stam ca pe cuie!

Zis și făcut! Așa departe,
Visam în roz, plutind hai-hui,
Că-mi pun chiar numele pe-o carte,
Iar mamelucul…pofta-n cui!

Și-am scris. De cuie, de vecin,
Ce-mi propusesem întrecui!
Dar, ghinion ! Să știe… cin’
Că are boul, minte cui?!

Și pân’ a-mi publica eu cartea,
(Că nu-ș’ ce dracu’ tot făcui!)
Primii, dar nu celebritatea
Ci coșcogeamite…cucui!

Știa banditul, se-nțelege,
Chiar de la cel ce astă vară
Aflase de la mine-n lege,
Că-i fac eu cuiul de ocară!

Și-așa, pe ușă-mi stă expus
(Că nu se șterge!): « -Auzi, fată,
Ce să mai faci cu-n cui în plus,
La cât ești tu…de încuiată?!»” - de Atropa Belladona [Cafe]

Comentariul “+ Cu cui în talpă”:
“teoria cuiului” e bine expusă, cu umor și prozodie atent construită,
stările „cu cuiului” ajung bine înfipte în creștetul imaginației,
interesantă și dificil de realizat, în același timp, mi se pare suprapunerea unui fir de poveste cu „bătaie” cumva ermetică peste descompunerea aforistică a cuvântului,
prelucrare ironică a expresiilor, de la „cuiul în talpă”, „a avea un cui împotrivă”, „bătut în cuie”, „a sta ca pe cuie”, „pofta în cui”, „mintea cui” se încheie cu o fina autoironie, ca o flagelare, și clipit, șmecheresc-amar, de ochi și auto-atrop-ină,

prin ce s-a întâmplat textului (trecut ca text de atelier???, deși e extrem de greu vizibilă motivația) se evidențiază și un frumos dar \"premonitoriu\" al autoarei referitor la “bătutul cuiului în talpă”…
(Daniel Bratu)

«Vă duelați cu desfătare
În cântec de pian și harpe,
Dar un epigramist e tare
Când scoate limba cea de șarpe!» - Ion Diviza

Mai tare-i cunoscut în lume
și-aplauzele curg în ropot,
când cel epigramist, anume
agită limba sa … de clopot.

„Fata lui fără pereche
Antrenată meci de meci
Sare-n sus pân-la ureche
Precum Nadia Comăneci.” – Dan Norea

La Nadia prins odat’
de soțul ei, Bart Conner,
a scăpat, fiind luat,
din profil, drept un … cuier.

Este cel mai informat…
or`când behăie ca mieii,
de plăcere, aplecat,
ascultând la borta cheii.

cred că-acest Poet, puțin
surd e-n zori (meteahnă veche),
dar și mulțumit deplin
de culcatul pe-o … ureche

subtilul “puiului de moroșan”:

păi, după pui de moroșan,
după pui de moroșan,
să nu dai cu bolovan,
să nu dai cu bolovan.
că, dacă l-oi nimeri,
că, dacă l–oi nimeri,
vai de capu` tău o hi
vai de capu` tău o hi

merci, BogdaNicule voinicule :),

idilic cazon, cu șmecherul trupei în prim și plin plan, umor de situație, transmisie a imaginilor cu acuratețe de pictor peisagist,
text cu haz neîndoielnic, doar cu unele mici fisuri pe la partea prozodică, foarte ușor de îndreptat, într-o variantă(contră:) fără pretenții, dar mai aproape de “melodia” sonetului:

Bouțul … “cranț”

Vin iar militari, când doar luna îi știe,
țugui au drept cap, lustruit ca un ou
și-n seri de zăduf ei beau crunt razachie,
pe când la proțap li se frige un bou.

Copilul de trupă, rămas mai la urmă,
cu ochii săi mici, dar vioi și vicleni,
le cântă din fluier, ca baciul la turmă,
pândind la bouț, ca un hoț de pomeni.

Și simte cum foamea-l apasă, ehei!
stomacu-i se strânge perfid, agasant,
pe când vin roziu, prea făcut să-l tot bei,
învinge soldații, zdrobiți, din desant.

Când toți dorm în noapte și noaptea-i adâncă
s-apucă băietul de bou`. Și-l mănâncă…


Puiul de moroșan (contră galinacee)

Treceam cu mașina prin satul de munte,
la garduri, mătușe mișcau din broboadă,
precum Kelly Grace, cu eșarfe cărunte,
dresau praful scos de sub roată pe stradă.

Strigau să opresc, dar treceam înainte,
ca prințul cel mândru, atras de culoare,
când iată, un pui alb lunar, ca un dinte
sta-n drumu` înfipt cătră Baia cea Mare.

“Piei drace”-am strigat, violent cu-a mea frână,
oprind la un puf de a-l face papară
și-am dat să-l lovesc cu o piatră din mână
când … “tzoc!” m-a țucat și mi-o dat “aviară”…

Morala-i cu-n pui (mititel) moroșan:
mai bine îl calci, decât stai bo(u)lovan.

La modă-i azi, mai pe \"di rectus\",
altă dilemă(-a nu știu câta):
cu damele să fii \"erectus\"
sau să fii homo...și atâta...?

Epigrama-i pălărie
mică pentru orișicare,
dar ea vine, să se știe,
doar la cei cu „țeasta” mare.

(habar n-am dacă s-a mai spus)

Dana, mulțumesc,
e un text scris dintr-o „răsuflătură” a unui amalgam de stări, pe un fond gri-petrol,
fond care poate asigura catharsisul, jertfa,
așa că „benzinăria”, leagăn artificial și grăbit al combustiei din vremurile noi, își merită, pe deplin, locul, reclama :),

prima strofă, întreagă, se suprapune perfect concluziei tale finale, ce vine apoi e reclamă, desigur :)

Exemplul tău, Ioane,
e bun, că uite, “leac”
avem de-acum: “vagoane”...
iar “nașă” ni-i “un drac”.