Daniel Aurelian Rădulescu

E ca un contrazis legatu-n mariaj Între nestinsul gust de libertate Și același pat, ofrandă de carnaj... De mână și, cu mâinile la spate. E dor nesățios de-a mai cunoaște Mereu ce-i nou și

... invocat, ca o excepție: trăim cu toții pe culoarul condamnaților la moarte printr-o sentință pronunțată în lipsă, încă înainte de început, de data nașterii și fără nicio cale de

Sunt transportat ”timeless” în Univers d-exil, reîntors dintre decenii ale indiferenței, redevenind sensibil, ce am mai fost, copil; m-aplec pierdut spre-un leagăn din eul existenței. Stau iar

Ați fost vreodat' epuizați de frumusețea Ce-o găzduiți alături zi de zi, Să nu mai știți părinți și nici copii, Să nu mai știți c-ați trecut tinerețea? E straniu, ca-ntr-un gând de

Când m-a privit întâia oară N-aveam nicio identitate; Un anonim de-o zi fugară... La braț c-un altu'... O zi, ca toate. Când am zărit-o prima dată Mi-a stat și inima, o clipă Să aibă timp...

Răsare întâi o căciulă, treptat, apoi mult păr încâlcit peste tot și o flăcăruie intermitentă sub mustața cu mult fum, iar lângă nas un vârf de bici țeapăn lângă o scândură ce ține ceva

Colind, colind două mii treisprezece, pentru o ultimă dată, oară, ca pasăre ce-și uită puii, până ieri puf, spre o Africă ce-o zboară la șarpe, doar ce-i dezbrăcat de piele, o așteptând pană

Nu mi se-ntâmplă adesea, din păcate, Dar azi m-am pierdut iar în pietate Cu ochii-n lacrimi căutând părinți C-un dor nebun, mai mult decât de sfinți. Îmi mângâie timpanul vorba caldă Ce-o avea

Copiii privesc azi părinții drept comori De zilnice prădări, ce traiul le-ntreține Ferice; ca-nainte de finișul cu flori, Să-ngroape tot ce au, să-i lase pe ei bine. Nu au de ce să-și ia,

Nu-mi mai răspunzi la telefon Sau lași pe altul să răspundă; E ocupat cu același ton, Sau cineva vrea să te-ascundă?! Îmi pun prieteni să te vadă În locul meu, să te asculte; Le spun să-ți

... încă îmi curge nasul, mă șterg cu dosul palmei de mirosurile proprii și sunt pus pe brațe, în apele albiei, nespălat de tarele neamului, Europii, înfundat până la gât în spuma murdăriei, ca

Semnal de dăruire din cap de teritoriu De la sfârșit de corp în irecuperabil, Ce-și vrea, măcar în parte, reînviat, capabil Să fie iar o șansă de-o viață-n probatoriu. Și spirite au născut să

Tristețea a-ntâlnit căderea... Nu știu de ce le-asociem căci dacă... ne-nălțăm, ne pierdem și contact și prevederea, necaz nu mai disociem și ”avortăm”... ... Eliminați, suntem

Îmi plâng piroanele din tălpi pe zidul din Ierusalim, Cerșesc la minte, să-nțeleg, de oroarea morții din Berlin. Nu știu cum Carnavalu’ ascunde în dans asasinate-n Rio... Și nu pot timp să

Îmi plânge suflarea când moare lumina, Sedusă de ardoarea spuzită în scrum Și steaua, ce cade scânteie pe drum, Ce încinge trasee, îmi sleiește odihna. În urmă, pe firul de rază răpusă, Oniric

S-a plictisit tot stând mereu acasă Privind cu jind la vânzoleala străzii Invidiind pe toți; vremea-i frumoasă Sau ger e?... Of, plictisul ogrăzii! Nici muncă nu mai este, nu-i vacanță Despre

Când din contemporani îmi mor, e atât de straniu, ca o vrajă, Ce-mi dă întâi regret, fior, apoi ca un delir, o mreajă, Să știu ce-or fi găsit sublim, de s-au dus fără remușcare, De parc-aș vrea să

Oh, câtă simetrie în formă și culoare Îmbie câmpuri, luminiș, imașuri, Mai cultivate, sau neștiutor, panașe Umplând văzduh de izuri... doar o floare! Câtă splendoare-i ’ntr-un buchet de

Muzele curg în picăturile de ploaie, Căzând pe sticlă în mici, prelinse lupe, Să caște văzul simțului, să înmoaie Sufletul, din de neatinsele-i redute. Imaginea e în film alb-negru, Ca o

Mă-ntorc cu rănile deschise în scrijeliri pe trup, de zile, de nopți, de neîmpliniri promise înscrise-mi în sângerânde file. Îmi oblojesc gânduri răzlețe ce-adun de p-unde-or fi, de ieri când

Am întrebat din nou visul azi noapte Cine-i figura iar necunoscută Cu care a trebuit să mă lupt parte-n parte Cu șanse nule, fără glas, tăcerea mută. Să deslușesc din chipurile prezente Am

Mă tem că nici popor n-ajunge Să învingă șleahta de tâlhari Precum haiducii, pe cai mari… Și care pot pe neam înfrânge! Mă tem c-am pe-undeva, înăuntru -În ce-i istoria trecută- O rădăcină

În vis poate apare în chipuri știute De mame, de tați cu suflete mute, Doar poza de-un aer fugar, milostiv… O noapte, ce zi și-o trăiește motiv. Se adună-ntr-un Graal, ce se așteaptă

Foșnește în clipociri de frunze linul, tot din crețe unde, De pe cupola infinită ca metal topit ce fierbe în molcom Sub spațiul sumbru, apăsat de gri în vapori ca de la candele de dom Dintr-o