Dan SÎRBU

Frumoasa mea din umbrele de soare, dă-mi zâmbetul să ți-l sărut prelung, iar glezna-ți udă din buza ce mă doare las-o s-alerge pe drumul meu cel lung. Frumoasa mea cea aheroniană, cu

... diminețile se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi coapsa ta nemângâiată mi s-a lipit de nervul optic sărutându-mi retina cu fiecare spasm pulsatil pe care îl simt în atriul drept sunt

tăcerea îmi sfâșie secundele roua dimineților își caută curcubeul în zbor frânt de îngeri am zărit silueta unei lebede în cristalul ce-l port la gât și-am început să visez la șoaptele

cunosc lumea aceasta - mi-a rătăcit surâsul pe panglica lui Moebius și de atunci mă lupt cu zimbrii de ceață în nopțile cu lună plină cunosc lumea aceasta în care zâmbetul mi-e

străzile se nasc în lumina lunii, în lumina în care adevărul încă ascunde sensul rădăcinilor de ploaie zâmbetul îmi rătăcește prin verdele dimineților albastre, iar roua îmi mângâie pleoapa

lumina mi s-a rătăcit în orașul cu trandafiri, iar străzile albastre îmi destramă retina plină de rouă almandină... umbrelor, voi de ce nu plângeți niciodată?

... și brusc, revolta sentimentului însângerează praful dincolo de retina pe care stă scrisă răsturnat lumina irisului - ce aproape îmi ești, depăratare...!

privirea mi s-a ascuns după jumătăți de raze de teama stelelor în descrescătoare putrefacție (...) numai minciuna îmi violează sălbatic ființa, șchiopătându-mi lumina

fericirea dispare când vorbim despre ea adevărul sublimează în preajma minciunii [...] nemurirea-i o dogmă - utopie în studiu - analiză ce nu se poate analiza dar noi ne irosim

Am respirat cândva furtuni perene Trecând sălbatic prin lupi făcuți stindard, Iar sângele ne exploda prin vene – Acum sunt focuri care nu mai ard... Zamolxis ne hrănea cu flăcări

Ne sunt străbunii ascunși printre cărbuni, Plângând cu chihlimbar nemărginirea Din care, astăzi, doar ne tragem firea Să devenim, la rându-ne străbuni. Și frunzele ne rătăcesc prin

... se stinge flacăra, sigur și încet și simt cum fumul îmi îneacă ochii, și-alerg prin sarea limpede din lacrimi să-ți spun că te iubesc și că m-apropii...

... nemembranat, mediul mă îndeamnă la iubire, evoluez întocmai procariotelor pentru a ne regăsi simțurile și sentimentele într-un proces osmotic fără precedent; îți descopăr incandescența și mă

Ne lamentăm și vrem să fim curați Într-un prezent – istorie murdară Pentru cei care, azi, le suntem tați, Iar mâine moștenesc starea precară A societății-n care ce a fost Nici zeii nu mai pot

Flăcări de gheață se scaldă în lacrimi Și-n zbuciumul tandru mi-alunecă clipa, Iar venele-mi poartă dulceața în patimi - Acolo... departe - adunându-mi risipa. Și plâng printre gene aduceri

din privirea mea picura-vor cuvinte - nostalgic trecut

m-am născut prea târziu inventând primăvara \'n albastru-aprioric de seară, iar acum, din priviri, ignorându-mi povara, \'mi răsar raze albe peste armura-mi de ceară...

zâmbetul ploii dăruindu-ți azurul - lumini în priviri

... dă-mi mie somnul tău fluid, / iar tu oprește-te să te împuținezi / când timpurile îți zâmbesc perfid; / trezește-te, să nu te-nstrăinezi...! ... sunt prizonierul dintr-un măr de ceară /

Lumini amplificate - crepuscule-ntre gene, clocot sublim de sânge aprig curgând prin vene; ce doruri așteptate și ne-nțelese apoi te-ndeamnă în neștire să nu mai crezi in noi? Scrutezi

Degringoladă-n gânduri, Cuvinte fără rânduri, Oglinzi fără argint - Fără motiv, zâmbind. Regrete ne-nțelese, Reproșuri tot mai dese, Destin lipsit de formă Surâs, flori, cântec,

Existența luminii e-ncătușată în țesuturi medulare de întuneric, în care pasul mângâie praful în care mă voi întoarce; ca și cum aș spăla fără săpun luciditatea-mi murdară.

Mă trece timpul, parcă tot mai tare Mă poartă-n amintiri ce nu mai sunt, Mi-e greu să retrăiesc raze de soare A căror umbre sfârșesc în pământ. Sunt fructul copt al vremii de poveste Născut

Obrazul meu culege stropii din ploi căzute odinioară, iar ochii-mi nasc albastre dimineți ce-au părăsit faptul de seară. Buzele mele îi mângâie degetele - și simt cum (dintotdeauna