Poezie
olarul
2 min lectură·
Mediu
desenam stele pe zidurile caselor locuite de bătrâni
până dimineața înfloreau colțurile
ne țineam să nu cădem prin liniștea miezului nopții
inimile se roteau convinse de poemul nostru asurzitor
ca să înțelegi iubirea trebuie să intri într-o cameră
cuprinsă de flăcări
până nu-i simți căldura
îți va deschide mereu ușa greșită
e ca atunci când cioburile se întorc în palmă
din punctul tău de vedere l-ai scăpat
din punctul de vedere al paharului l-ai împins
oricum privești lucrurile ea a făcut
să se întâmple
soarele
dintr-un unghi nou scurtând zilele
e mai mult întuneric decât în prima noapte și totuși nu m-am împiedicat
de mobilă
am trecut precum cel care se întoarce
la locul crimei
dragostea este atât de bogată încât nu poate fi
înșelată
când m-am întors am văzut un bărbat luându-și viața
am plâns invidios pe simțul proprietății
așa cum nu poate concepe eșecul
nici moartea nu concepe trădarea deși ațâță guverne între ele
diavolul cu identitatea lui falsă pe care vrea să și-o ascundă
trăiește în lux precum un rege meschin
cu o lume care nu-l mai iubește
chiar și un sufle gol și fragil are nevoie să i se răspundă
reacție ce nu mai corespunde elementului chimic
din artă
m-am gândit să-l îngrop într-un loc ce nu va fi descoperit
timp de secole
precum molozul acestui război iminent
problemele se vor sfârși atunci când vom înceta să ne credem mereu
vinovați
desenam stele pe casele locuite
de frica bătrânilor
o pasăre cobora în genunchi de pe horn
021988
0
RR