dan petrut camui

ca în serile de iarnă când avem ce mânca și ne credem bogați pusesem un semn pentru cei rămași de părinți pe câmp izbucnise un foc-vegetația în ultima fază nu avea rost să mori și tu ți-am

am desenat un cerc pe pământ soarele din mijlocul apei generații în ținute strălucitoare la final de spectacol când toți înțeleg cine-i vinovat din povestea țesută cu ochiuri de vipere

ficatului meu nu-i face bine alcoolul beau cu prietenii doar pentru că nu am acasă ce face în bodegi cu tavanul căzut de la cealaltă masă diavolul se preface că-i place răzbunătoarele ploi dau

în somn nu trezesc niciun stol curăț patul de umbre străbat cu mașina de lapte cartiere întregi unul mai murdar decât altul vânzătorul de ziare știe cine urmează să moară în mintea

din perspectiva sufletului pot avea o sănătate perfectă fotografia de acum zece ani indubitabil un exemplar la fel cum îl știți poate mai sur cobor cele zece trepte ce despart parterul de

știu lumi care nu se văd în oglindă mă sperie praful scuturat de pe tălpi frig să nu-mi fie încalc o poruncă pentru totdeauna este o perioadă complicată de timp nu mi-a trecut niciodată prin

când sufletul meu încă de tine-ndrăgostit voia din trei dorințe o noapte cel puțin să-l țină-n viață vinul cu care l-ai prostit să te iubească-ntruna jurându-mi să nu-l țin când primul s-ar

salut întreabă-mă orice despre moarte te privesc în ochi îți cuprind umerii și mi-e teamă crezi că putem să mai râdem aș merge oriunde pe cărbuni aprinși iubirea îmi ia durerea cu mâna

nu mi-a fost frică să stau cu cei morți timpul bătea în retragere mi-au trecut prin fața ochilor pietrele kilometrice în stare să facă dispărute dorințele ce n-au apucat pubertatea după chipul

numai azi draga mea nu e loc de cuvinte nici de triste-amintiri evocări prețioase amăgiri din trecut blând ne-o iau înainte hoți cu gând de măriri ce dau iama prin case am tăcea gânditori când

în seara asta dormi iar fără mine ca un copil ce crede în povești rostite-n fața unei cupe pline din care sorb ninsorile cerești   ți-aș pregăti un loc cât mai aproape de patul cald cu fața

amorțirea riscurile ne mențin tinerețea la fel ca uleiul deasupra apei nu-i da motive să creadă în pești ne punem speranța că-l vom apuca pe dumnezeu de-un picior precum un vin falsificat și

de parcă ai fi uitat să-mi faci cafea și gustul migdalelor din sânii tăi îmi controlează celulele gustative între noi o liniște ca de ora trei dimineața când păsările își imaginează puii

prima carte după asul de treflă mi-a indus o stare de siguranță necugetată ți-am cumpărat flori pentru că erai ziua mea frumoasă întunericul zidea un loc de scăpare următoarelor

tot ce-am crezut despre mine de la un capăt la altul eu și manierele o imagine falsă ploaia prin paltonul ce acoperă geamul pătează foile scrise pe scările spre ieșire desfac un pachet

de moș nicolae frigul insinuant mătăsos până la oase îmi doresc altă piele pe coșul vecinilor aburi noaptea întreagă cu nasul în geam privirea dureroasă departe inconștientă de ideea

cad în albia apei pe care dragostea mi-o aduce în casă îmi fac palmele pumni să nu pierd nimic din sângele înfricoșător pentru oamenii de știință precum știința iubirii de care ne isterizăm

nevoia de a spune povești începe cu o amintire de câte ori am spus nu sunt nebun tragediile s-au ținut lanț în familie obiceiul de a sta în lumină nu avea corespondent în lumea reală momentul

lumea aducea flori la mormânt un drum peste oasele celor îngropați mai demult mă făcea să-mi aduc aminte de prima zi când am văzut cum se omoară strigoii mergeam pe sub deal dascălul cânta

îmi amintesc filmul de vineri seara prima criză după pandemie următoarea depresie- libertatea de a face lucruri îngrozitoare câștigată fără să ne prefacem indiferenți la starea de

omul avea un cerc deasupra capului sfânt de trei ori în timp ce aruncam piatra a curs în bătaie de joc pregătit să numesc stelele, una peste alta turmele mânate la sare ziua următoare în

aș vrea să spun peste ani că scrisul a însemnat o pedeapsă un consum pentru care nervii nu au fost pregătiți să-și devoreze sinapsele precum o lupoiacă în culcușul ei puii după lipsa

am râs până m-am trezit singur mai bine într-o casă de jale îmi rup carnea printre hainele unei femei indisponibilă la iubire   mama mi-ar șterge lacrimile dar nu mai poate nici ea papagalul

împreună cu cei a căror întoarcere nu ajunsese la stadiul de masă critică copaci din chirpici se rugau pentru ce nu știam despre dragoste ideile îi separă pe oameni nu aveam curaj să