ion

câteva versuri care îmi plac, aproape că eram prins de poem când, brusc, am dat peste porci
se revine apoi, dar prea puțin

există un amestec de urât artistic combinat cu frumosul artistic care, în acest poem nu se asortează gustului meu
și nu critic urâtul artistic, nu
urâtul artistic are frumusețea sa

nu-mi place amestecul în acest caz

“dar am să te iubesc de-ai să uiți de părinți
și-ai să-i crezi niște inși oarecare”
nici nu știu, e ironie, e parte a poveștii? și dacă da, ce caută în povestea frumoasă de la început?

“ am văzut un om singur pe câmp
ridicase mâinile bucuros pentru soare
mi-am zis uite deșertăciunea din plânsul
acestui munte de apă și sare

mama tocmise o slugă
să am bani pentru tine îmi pitise în haină
și am râs cum se chinuie lumea
când eu știu să iubesc și în taină

mi-a plăcut să alerg de la o mare la alta
să nu apună soarele în aceeași clădire”

la acest început mă refer

povestea are un final al reproșului, al simplității umane?


“înainte ca patima în mine să crească
uitasem cât ești din femei omenească”

nici măcar nu mai e ironie,
e acel reproș simplist, al insului care, dezamăgit, uită frumosul și arată cu degetul. e altă poveste. sau nu este povestea care mi-a inspirat-o începutul.

domnule stănică vă mulțumesc pentru reacție! consider că textul în cazul dvs și-a atins scopul și că rari sunt cei calificați să-și dea cu părerea! să (ne) auzim de bine!

de ce calificare are nevoie o persoană pentru a-și spune o părere?

fără nici o calificare, o persoană poate să-și exprime părerea?

domnule stănică nu luați în considerare am fost eu mai entuziast ) mulțumesc!