Poezie
textura a doua
(handmade)
1 min lectură·
Mediu
detest cruzimea din lucrurile aparent nevinovate
un puști care plimbă un câine olog prin întuneric
lăsă în urmă o durere care te face
să-ți crestezi a doua zi un semn de recunoaștere
pe obrazul copilului tău
dacă mă rătăcesc spun celor care mă ascultă o poveste
fără sens lovesc capul cu pumnii și zac la pământ
în uitare e o cruzime lipită de cele pe care le-am uitat
prăbușirea din piept se întinde și spăl din nou
albul întâmplărilor
tremur doar la gândul că la prima cută se va găsi
o mână de femeie tăiată cu precizie
chiar și după primul sărut stau pungi de hârtie
în care am strâns tot ce-a murit când eram copil
închid ochii văd florile pe care le tăiam și i le duceam
mamei
să simt doar cum le aruncă sfărâmată
sub această nevinovăție stă un sfârșit
ochii cusuți de un somn care nu se mai termină
casa mea și-a ta topită în pânza de in de pe față
mai bine mi-aș tăia mâinile care scriu
085768
0
Tocmai mi-ai sfârtecat punga cu amintiri dintr-o copilărie necreangă...
Doamne, cât de tare dor toate florile primite de zile de naștere de la tați care se bălăbăneau în ușă, serbându-ți ziua ta de naștere cu prietenii lui...
Viețile noastre, câini ologi plimbați prin nopțile durerilor de mult prea multe ori nemeritate, din pruncie.
Felicitări, d-le Dan, cu două steluțe ** neoficial de amărâte, date însă de drag.
Cu mai citire.