Dan G. Dediu

Eram prea diferiți,
iar lumea – aceeași



cățea zeflemistă


cerșind pe la colțuri de stradă,



șuturi în gură.

Așa l-aș vedea eu. Dar probabil e vreun mail scăpat din greșeală pe aici și atunci orice variantă e posibilă.

Oricat m-aș chinui, nu văd nimic în textul ăsta. Dar titlu e inspirat.

Nu prea reușesc să înțeleg aici: „avea un vierme legat cu ață/
îl trăgea mereu înapoi și l-am vrut pentru mine”. Restul e ok, l-aș vedea puțin mai liber, scuturat de câteva simboluri care nu par gestionate bine și îngreunează la vizualizare/citire.

Frumos. Nu ar suna mai bine „cum să-și țină aproapele aproape”?Pentru ritm, mi s-a părut că sună mai ok.

E mult mai cursiv și mai ușor de citit decât alte texte unde împodobeai excesiv. Per total, îmi place, deși abuzezi puțin de comparații/personificări. În strofa 2, de exemplu, sunt niște imagini frumoase, dar nu cred că le-ai calculat atât de bine.

„tăcerea mea e din coloane puternice
se înalță până la religiile tale ucise”-asta mi-a plăcut.

Și ăsta e un poem frumușel, are destulă vână și răutate. O singură obiecție:în loc de să rup din voi carnea fâșii aș lăsa să rup din voi carnea până la os. Sunt unele cuvinte pe care le folosim pentru ritm și plasticitate, și să rup din voi carnea ar fi sunat într-adevăr cam sec, de unde vine fâșii ca o prelungire firească, dar mie îmi exprimă mai multă răutate să rup din voi carnea până la os, sau să mușc din voi carnea până la os decât varianta ta, pentru că ai nevoie de un contrast puternic=rautate/animalic să rup din voi carnea fâșii vs moale/metafizic și să plâng.

Ãsta îmi place cel mai mult din cât am citit până acum. Cred că ar trebui să mizezi mai mult pe simplitatea pe care o ai aici, și să aștepți metaforele să vină ca o dezlegare a poemului, așa cum e aici. Să mai elimini din anumite automatisme stanesciene și din temele mari, moartea în special, care am văzut că e prezentă în multe texte sub diferite pretexte, și ar putea să obosească la un moment dat.
Din ce observ, discursul tău pendulează mult între metaforizare, epuizarea unor teme cu amplă rezonanță, și vocea din spate e destul de nesigură când scrii despre așa ceva, și între simplitate, oralitate, parcă încercând să te găsești, să vorbești mai mult despre tine, când scrii așa.
Ideal ar fi să mai reduci din metaforele „mărețe” și lirismul excesiv și să realizezi cumva un echilibru între cele două voci.

Am găsit întâmplător textul ăsta și mi-a plăcut foarte mult. Din păcate, restul textelor din pagina ta nu se apropie de prospețimea și tăietura versurilor de aici.
Îți sugerez să mergi pe linia asta, și dacă se poate să citești multă poezie feminină americană, cred că ți s-ar potrivi și te-ar ajuta.

Nu vreau să deturnez de la polemica ta cu USR spre Cărtărescu și curente literare. Părerea mea că poziția ta din articol față de Cărtărescu e corectă. Anume că pare împins de la spate. Dar sunt sigur că nu îl deranjează deloc. Și în același timp, sunt mai mulți factori care îl fac îndreptățit să fie împins de la spate, nu numai pentru scrisul lui, dar și pentru imagine și alți factori extraliterari. Pe mine personal ce mă deranjează în articolul tău sunt frazele cu aer de sentință și adevăr incontestabil.
Contești un sistem, dar tu propui altul. Pentru că revolta ta e împotriva unora care se promovează între ei, care se premiază în funcție de afinități, s.a.m.d. Și tu ce faci?Spui că e o literatură de lăbari aia în care nu sunt băgați în seamă niște scriitori pe care-i enumeri și pe care sunt sigur că îi cunoști, și mai mult poate îți sunt și buni prieteni. Ceea ce mă face să cred că ce spui la început, că nu îți dorești nimic de la literatură, și nu ești dator nimănui, sunt vorbe goale. E exact ca în politică, de pe margine țipi tare că nu așa, și când intri în sistem faci aceleași păcate.
Același tip de raționament defect și în comentariul lui Paul Bogdan. „Toți scriitorii români, ai diferitelor veacuri, s-au lăsat purtați de curente importate”.
Normal că au fost influențați de curente din afară, pentru că propuneau ceva mai bun, erau niște modele de literatură. Doar nu te gândești că ar fi trebuit să își acopere ochii față de ce e afară și s-o dea pe boierism. E o contradicție caraghioasă. Contești ideea de curent literar, probabil asociată cu găști, coterii, etc, dar tu însuți ai încercat să pornești unul. Care să ce?Să revolutioneze ideea de literatură?De curent literar?Să se azvarlească așa metafizic, normal doar nu fizic, dincolo de?
Referitor la curente literare, un exemplu. Allen Ginsberg într-un interviu, întrebat despre Generația Beat și ce înseamnă ea pentru istoria literaturii, răspundea sincer:„Nu există nicio Generație Beat, doar niște scriitori care vor să fie publicați.”
De unde și concluzia că generațiile, curentele literare, sunt pentru critici și istorici literari. Ca să trieze mai ușor. În loc de A, B, C, ei zic romantism, postromantism, suprarealism, expresionism, simbolism. Nu știu câtă importanță avea generația lui pentru Rimbaud, care e revendicat ba ca suprarealist, ba ca un romantic, ba ca un expresionist, ce să mai, e din toate și nimic din toate.

E chiar haios și naiv ce spui aici, Paul Bogdan. Nimeni n-a scris original, nimeni nu a creat literatură nouă. România e o țara mică, prin urmare e firesc să aibă o literatură mică. Dar chiar nici afară nu au fost prea multe revoluții literare cu adevărat. Literatura e un fel de perpetuarea unor traume individuale. Și pentru limbaj se luptă puțini, pentru că e o luptă destul de grea.
Chiar și generația Beat, de unde în mare parte încearcă să se inspire Cărtărescu și câțiva optzeciști, și care a apărut ca un adevărat boom, are multe rădăcini în tipul de discurs whitmanian, cel puțin la Allen Ginsberg, și are multe rădăcini în suprarealism.
Deci, judecând din multe puncte de vedere, nici ei nu au creat nimic original. Toată treaba cu originalu e pentru cine nu știe suficient. Nu cred că există originalitate cu adevărat, cel puțin în literatură. O fi existând în viață din când în când, unele sclipiri de originalitate, între doi zidari la locul de muncă, sau pe șantier. Dar nu în literatură. Literatura e un spectacol. Al cuvintelor. Uneori grotesc, pentru că operează cu emoții și sentimente-să presupunem-și le „munceste”. Se pot găsi filiații aproape în orice în literatură. Dar, mă rog, e altă discuție.
Ce vreau eu să știu:mulți ați vorbit cu atâta patimă de Cărtărescu. Că e un tip inteligent, dar nu un mare scriitor. Totuși, de dragul discutieii, prezentați și niște alternative. Alți 3-4 scriitori mai buni decât el, din generația lui, să spunem.
Pentru că eu cred că totuși Mircea Cărtărescu e un model de performanță. Ca poet, el mereu s-a situat între poezie și proză, și cred că s-a descurcat mai bine în proză, dar nu reușesc totuși să numesc alți poeți din generația lui care să fie atât de evident că sunt mult peste el.
Până la urmă, cred că e cumva ca între Hagi și Dobrin. Toată lumea vorbește de Dobrin după moartea lui ca fiind mai mare, mai talentat, și e greu de judecat, dar când vine vorba de performanță, cred că lucrurile sunt foarte simple. Și totul se înclină în favoarea lui Hagi.

Tot textul e construit în jurul unor imagini, luate în parte destul de expresive și seducătoare, dar cu un sentiment de inadecvare și confuzie când încerci să cuprinzi întregul.
Lipsesc punțile, ceva care să medieze toate imaginile astea. Spun din proprie experiență, pentru că și eu mizez uneori excesiv de mult pe imagini dar încerc să echilibrez prin oralitate, sau cel puțin așa îmi place să cred.
Tu nu ești nici suprarealist, adică să te lași prins într-un delir al imaginilor unde restul practic nici nu mai contează, doar folosești imaginile ca un trouvaille facil pentru insolitare și pitoresc.
Și în final normal că rămâi cu senzația că realitatea e o glumă proastă, dar prefer o glumă proastă în locul unui imaginar sibilinic care nu îmi spune nimic concret, doar mă minte cu eleganță.

Da, pe tipul ăsta de discurs trebuie să mizezi. Mai calm, mai așezat, fără barcoul ăla stufos dinainte, cu multe comparații și metafore inutile.
Totuși versuri ca „săpunul lichid face spume la gură ” , „mascara aleargă de la noptieră la sprâncene
pe dungi imaginare fardul sare din trusă
rujul îți caută buzele pe raft, sub oglindă” trebuie să sară, nu au nicio logică.
Restul cred că rămâne, și mai atent șlefuit, ar putea să iasă un poem bun.

Să înțeleg că în loc de Adam și Eva ai schimbat cu Ion și Maria. Eu unul aș fi lăsat Adam și Eva cel puțin pentru final, că ies din toate ecranele Ion și Maria parcă nu spune nimic, dacă ieșeau Adam și Eva parcă era deschis la mai multe interpretări textul, dar acuma depinde ce ai urmărit tu.


P.S:
Era un film unde unul din personaje spunea că numele sunt ancore care trag sufletul în jos.

Nu prea înțeleg aici:„una are grădina plină de flori, maci rozii, doar în acest iunie, adunat
la fiecare iunie de atunci, acum și-n vecii vecilor”.
Și aici aș lăsa așa:„creștinii cred că animalele nu au suflet, dar ce ar putea fi, noi nu îl vedem, nu îl auzim, și totuși îl hrănim zilnic-cu toată dragostea -”.
Sau chiar fără dar ce ar putea fi. Cum e în varianta ta e mai explicit și se pierde toată poezia.
Și mai sunt câteva locuri unde poți să mai tai, asta dacă ai totuși intenția s-o faci poezie, sau e doar ceva personal și atât.

Cred că toți avem defectul ăsta. Când citim un text să îi aplicăm propriile obsesii sau criterii de construcție. Acum nu știu cum ar arăta dacă l-ar rescrie Liviu Ioan Mureșan sau eu. Probabil mult mai sec și simplist. Și cum ar arăta dacă l-ar scrie altă fată.
Eu cred că așa cum e, e un poem bun, are emoție, are coerență, și nu are greșeli atât de evidente sau un surplus atât de vizibil ca să fie necesară tăierea.

Mie îmi place exact așa cum e, e un poem perfect.:). Cel mai mult îmi place:
Accentul meu imperfect îmi întărește sexualitatea. Așa-mi zice el- și strofa 3 în întregime.
Veniți cu tolba de steluțe!

Cred că ai putea să cauți alt cuvânt la:„între întregire și descătușare”. Plin, zvâc, sau nu știu ceva să păstreze sensu, sună cam poticnit așa „între întregire”.
îmi place pentru că nu abuzează de metafore, așa cum face de obicei poezia feminină, și e scris pe un ton detașat și lucid, reușind totuși să păstreze suficientă emoție și feminitate, ceea ce nu e lucru ușor.

Ultimule versuri pot rămâne, la restul mai e de lucrat. Deh într-adevăr nu dă bine acolo, trebuie să cauți altceva. Ca efect eu înțeleg rostul lui, dar nu cade bine așa cum e acum.
Prima strofă, în concluzie, mai e de lucrat la nuanțe, și dacă spui că o vezi rostită, atunci cred că ar trebui s-o lași puțin mai liberă și mai jucăușă cumva.
Și corectează la frpitură.:). Noroc că eu nu-s așa sensibil ca tine și pot să citesc mai departe.

„aș spune ceva la urechea unui copac”

„aș tăia liniștea cu fierăstrăul”-God, no!

Cam tot poemul e un mixaj Naum-Stănescu, tu nu spui absolut nimic.