Dan Cristian

Eu sunt un simplu călător, pierdut în cer de stele. Sunt luptătorul contra vieții reale, reci și rele. Sunt cerșetorul de minuni, într-un mănunchi de vise, Deschizătorul unor porți, uitate și

După noaptea cea umbrită, cea îngrozitoare noapte, Va veni Eros să-ncheie socoteala cu o moarte. Iară noi, bătuți de soartă, cu uimire-l vom privi, Când, simțind moartea în ceafă, vom începe-a ne

Povestea mea și-a orișicui începe trist, cum pot să-nceapă Doar tragediile la teatru când eroina și-o așteaptă. Dar care, sub cortina roșie, se pare tptuși că-i absentă. Poate c-a hotărât să-și

Îmi amintesc cu-amărăciune Acele zile de dureri, Când visele-mi de mângâieri Le-ai sfărâmat din astă lume. Ce vină-aș fi putut avea? Nu știu nici azi și n-o voi ști. Căci te-nchinam cum doar

De-ar fi să vii, rupându-te din soare, Cum doar în vis zeițe pot să vină, Ți-aș oferi miresme-mbătătoare, Din ochiul stins scânteia de lumină. Din trandafiri, nectarul l-aș vărsa Pe trupul

Adânci și-amare-s lacrimile care, Pe-obrazu-mi ros de vremi, tot șiroiesc. Și șiroiesc, căci nu am fost în stare, Șă-ți spun cât te aștept, cât te iubesc. De n-ai fi fost, te-aș fi făcut din

Auzi, fierbinte, luna răsărind? Te chem să-mi vii în vis, mult prea iubiă. Atâtea nopți pierdut-am doar gândind, La revederea noastră-n astă clipă. Mă-mpleticesc în nourii de stele. Cum altfel

De ce se duc spre veșnic-amintire Actori supremi ai tinereții mele? Și mai nasol, de ce, din vreme-n vreme, Nu-s alți în loc, să urce spre mărire? O, domană Patrie, oare azi ești stearpă, De

Eu sunt mort, la moarte cuget, Pre idei să mă ridic, Lăsând lumea fără suflet Să se chinuie amarnic. Eu sunt mort, cu morții stau Pe cărări de pumb, de frig, Pe când sufletul mi-l dau Și

Când soarele răsare, o lume se trezește, Și demonul din mine mai aprig te iubește, De doruri și iubire, eu plâng și mă sufoc, Când nu ești lângă mine, iubită cu noroc. Durerea mea din suflet,

De-ar trece azi în zbor un călător, I-aș pune o scrisoare la picior, Și aș trimite-o repede la tine, Să ști că ai întreaga mea iubire. I-aș umple buzunarele cu dor, Și l-aș ruga frumos pe

Când noaptea-n patul dulce, genele mi le las, Aud iar sinfonia, mirificul tău glas. Și timpul veșnic aspru să treacă se îndură, Mi-e foame de iubire și sete de-a ta gură. Și visul mă cuprinde

Omul de știință, geniul plictisit, Greutăți și rele l-am îmbătrânit. Ură, invidie, agonie, mincină, Au distrus cu cruzime o inimă bună. Dar cine poate să plângă mereu Acela poate să creadă-n

Din întuneric lumea A răsărit deodată, Când nu era nimica, Nici start ca s-o înceapă. Așa și muza lumii, poetul s-o cuprindă, Se naște din nimic și face o splendoare. Ea răsărind din trudă,

Când voi muri nu voi paradă, Nu voi aur, nu vreau argint, Ci vreau ca lumea să petreacă: Eu n-am murit dezamăgit. Când voi muri nu vreau sicriu De platină sau marmură, Ci vreau din lemn, să

În larg soarele apune Și pe mare noaptea-apare, Voind cântecu-i să sune Mult mai tare-n depărtare. O sirenă-și cântă viața Pe o stâncă de granit, Pe când luna-ntoarce fața În adâncul

Ce plângi omule nemernic? Uite-te-n inima ta! Căci, fără să faci nimic, Doar aștepți să ți se dea. Tu te plângi că n-ai noroc? Cât de fără noroc ești? Dar așa, doar stând pe loc, Ce aștepți

Greu e singur pe pământ Când nimeni nu te-nțelege, Sufletu-ți l-auzi plângând Și nu mai ai ce alege. Invidios pe lucruri mici Ești atunci când n-ai iubire, Blestemat am fost să fiu, Invidios

Pe bănci, în școală, se-ntind elevii obosiți, Asudă de căldura clasei lângă metalele fierbinți. Doar unul tremură în bancă și plânsului amar se lasă, El a-nvățat dar de știința-i la nimeni astăzi

Ce e viața? E o glumă. Când te naști și cât trăiești. Și-nainte să-ți dai seama, În pământ te veștejești. Plângi de greutăți și rele, Chinuindu-ți a ta minte, Și-ncă speri, și încă

Este seara lângă foc, Îmi aștept iubirea în surdină, A rămas în acel loc, O fărâmă de lumină. Ceas cu cuc sclipește-n casă, Geamuri pale, argintii, Pregatite pentru ca să, Tu să

Închizând a tale ploape, În umbra unirii gene, Þi se pare că pe ape Ai plutit atâta vreme. Corelând a tale vise, Cu-a eternei realități, Þi se pare că pe lume Tu ai mii de calități. Poți