Cucu Constantin

În încercarea de a-și duce mai departe menirea lor politică, respectiv să educe acest popor primitiv, condus doar de instincte primare, mai marii PDL au decis sa atace și ultima redută a

M-ai îmbăiat discret în farmec astă seară Privirea ta m-a ars, prelinsă ca o ceară; Mii de arome urcând din dulcele abis Al trupului tău cald, țesut din părți de vis Îmi stau în neuitare, în

Ne suntem șoapte dulci în noapte Vise ce se destramă-n zi Împreunați, totuși departe Îndestinați, fără a ști. Fragmente din același murmur Așchii sărite din scânteie Replici urmând unui

Azi e o zi prea rece pentru primăvară Mă poartă pașii printre copaci ne-înfloriți Sub care n-am putut să devenim iubiți Mai mult de-o dimineață și de-o seară. Azi ziua care trece este un pic

Am parcurs o clipă împreună Cu inimile tot mai bete, Te-ai scurs ca o licoare brună Pe buzele arzând de sete. Cum totul trece, ai trecut Dar ai lăsat un curcubeu Prin care nu am mai

O dată te-am avut, dar nu te-am violat Þi-am dăruit, dar nu te-am cumpărat Ai apărut în gând, dar tu nu m'ai visat Ai stat aici o clipă ce s-a evaporat. Mi-ai fost nectar, dar nu te-ai

O altă zi de-acuma curge Ducându-ne în sens opus Derivă spre un țel ascuns În care gândul nu ajunge Secunde, ticăind mărunt A inimi vii, dar disecate, Ritmând în sacadate șoapte Iubiri ce se

Ai crescut iederă pe mine Sorbindu-mi tot soarele Mistificându-mi umbra Omorându-mi florile Înmuindu-mi zidul. Te-ai insinuat în fiecare crăpătură Ai sorbit toată umezeala Ai pătruns în mine

De-aș fi copac te-aș strânge între frunze Ca rază de lumină, ce trece în viteză Þi-aș bea din energie, fără regret sau scuze Te-aș transforma în mine, ca-ntr-o fotosinteză. Vânt cald de

Ai lăsat in urmă zile lungi și fără sens Astept să înceteze, din ziua când te-ai dus Acest noian de vorbe, când nu mai e de spus Decât că te doresc, întruna și intens Și am rămas precum o goală

Dacă aș avea porumbei călători pe balcon Þi-aș trimite zilnic unul printre șoimi I-aș aștepta întoarcerea-n șopron Sperând să mă dorești și să mă chemi. Îți scriu din focul meu mesaje dulci în

Þi-aș fi umbră, de ne-am găsi un soare potrivit M-aș însoți cu tine, discret contur al tău Din ce în ce mai mic, mai negru și mai greu La adăpost de strălucirea ce cade din zenit. Þi-aș fi tot

Mâine va fi cea mai frumoasă, din zilele urâte Cu clipele din ce în ce mai lungi Dar orele trenante din ce in ce mai scurte. ... Mâine voi fi din ce în ce mai viu Chiar dacă inima va fi mai

Unduitoare formă cu gânduri necitite Pe chipul melancolic ți-s ochii o scânteie Ce farmecă și arde privirile-mi uimite De atâta frumusețe ce îmi arăți, femeie. Te-arăți în mii de forme, sub mii

Într-o lume de sfârșituri, fără nici un început Și în care conținutul pare stins și pare curs Treci și tu, un anonim, căutând un drum pierdut Fără șanse sau speranțe, fără sens, fără

Voi pentru care viața conține și simțire Ce nu știți să luați nimic în prea ușor Ce știți să simțiți grijă, dar mai ales iubire Măcar de ziua asta, primiți un mărțișor. Și dacă în oglinde mereu

Sunt pâlnie prin care curge timpul Ca un metal încins cătându-și o matriță Să își arate în mii de forme chipul În fiecare formă topindu-mi o dorință Sunt copac plin de clipele frumoase Ce se

Am recitit mesajele trecute Ca să incerc să înțeleg Dacă minutele pierdute Puteau sau nu să facă un întreg. Am retrăit săruturile noastre Cu fiecare por, în fiecare gust Să văd, din ele, care

Sunt o cârtiță căreia îi cresc în fine ochii Și care priveste, nedumerită Rădăcinile de leandru care îi blochează calea Îmi caut mușuroiul Pe căi subterane, aparent fără sfârșit Sperând ca voi

Zilele sunt tot mai lungi, nopțile tot mai scurte Cu mintea tot mai trează simt sufletul tot gol, Simt inima un teasc, plin numai de argol Din care vinul tot vărsatu’s-a departe. Cad diminețile

Te rog să-ți iei fotografiile cu tine Acum când pleci și nu te pot opri Nu îmi lăsa aceste’albume pline Să am, când o să plâng, motiv de-a răsfoi. Și te mai rog, deschide larg fereastra Din

Captiv pe linia dintre trecut și viitor Nu știu ce să mai simt... Speranțe, sau doar dor... Mă mișc nedetectabil, fără vreo inerție Stilou fără cerneală pe-o foaie de hârtie Cuvintele sunt

Cascada clipelor frumoase Tună departe Prea departe Pentru ca să mai cadă Pe mine vreun strop. Lacul iluziilor pierdute Clipocește Sub pojghița tot mai groasă de gheață Pe care banala

O nouă zi prin care mă voi târâ mahmur O umbră fără vlagă, un suflet abiotic Mișcându-se alene pe drumul asimptotic Ce mă separă veșnic de oamenii din jur. O nouă zi de teatru, aceeași