Cristina Voicu

Mi-am pierdut Unicornul Într-o secundă de ceață. Umbra mea Șovăie Nesfârșită... Licheni încolțesc. Mă dor tâmplele De strigătul lor. Sloiuri rătăcite Îmi încălzesc Inima. Și nu te

îți ascult coșmarurile cu podul palmei mă zgîrie amintirile în ele ești mereu mai înalt adîncit în întrebări mîinile întinse după aceleași draperii mînjite de soare pe ceafă mi se preling

Număr oile, vacile, caprele firele de iarbă din părul tău, mereu impare, undeva aceeași greșeală rumegă impasibile, crengile, inimile, eu acolo între buzele lor bol amestecat cu salivă regurgitat

uneori cred că am iubit prea mult prea tulbure, prea aproape de pământ bărbați ascuțiți, bărbați semne de carte, bărbați pierduți în incertitudinea gheții uneori nu am loc pentru mine, în

noapte-n lună pretext pentru toți lupii singuratici să-și scheaune nefericirea prin colțurile birturilor pe stradă lumina urcă stingher în felinare clipesc cu grijă pașii mei asta nu are cum

Lungă și deșirată Năluca Își alungea Vertebrele, Crengile, dinții... Era ca și când, Era ca și cum, Nici nu mai era lumea mea, Nici nu mai era ochiul meu... Urme de melc, Cenușă de

Beau cafea studiez punctele de pe ecran și cum aș putea să le fac să curgă dacă mă uit la ele intens, ea nu va mai fi singură și janis joplin va cînta despre urși albi așteptînd îmbrățișați

în mintea mea rune de neînțeles adună desfac snopi fumegînd pe acoperiș nici o gaură albă doar cuiburi crescînd în lună (oare și visele regizorului miroseau a guano?) adun ochii din

Timpul meu Închis Într-o clepsidră Neîntoarsă De nimeni. Undeva, Pe un drum nedeschis Crește Liniștea mea. Criptă De lumină Caut În nopți fără început. Ritmuri Nerostite Toacă Co

trecea prin mine fără a pune punct ........................................ castel de bețigașe cînd eram mică îmi plăcea jocul ăsta poate dacă iau gîndurile și le arunc în poală voi reuși să

morții mei colindă noaptea cu sufletul în brațe plimbă în scaune cu rotile o iarnă cu prea multe secunde fracturate... încăpățînată simulez pe ziduri piesă de teatru fără nume legate cu sîrmă

tristețea mea... iapă lăsată noaptea să pască rîme în pustiul orașului ochii tulburi piele flască pe cartilagii caut printre stîlpii de telegraf mirosul copilăriei mele pietriș ud fumul viselor

ți s-a oprit un cărăbuș pe suflet îl deschid și privesc moliciunea apatică sub care îți ascunzi dinții chiar și cel ciobit în carnea mea cînd lumea se închidea de prea multă primăvară rotesc

nu-mi cresc cuvintele așa cum aș vrea se rostogolesc prin ceață, ea cîntă și eu privesc pe chipul tău un singur semn am distrus demult partea aceea a creierului unde toate au sens în mine acum,

(ieri) mi-am împăiat visele și le-am vîndut în tîrgul de vechituri cel mai bine au mers cele cu tine spînzurat de grinda din față păreai atît de fericit puțini au rezistat tentației de a te

Orele mele Mușcă invidioase Sălbatice carii Râcâie și smulg Crepuscul după crepuscul. Tu, Chircită memorie Așteptând Să-ți crească alge pe suflet Și pe unghii. Eu Cu brațele

îmi adîncesc trăsăturile feței scobesc fiecare sinucidere pînă nu mai rămîn decît fibrele sforii moleculele de opiu geamul spart gustul asfaltului creta ce-mi desenează mîinile