Cristina Voicu

Sigur un djinn mă visează. Degetele lui mă găsesc albastră... mult mai tentantă ca o pisică de mare sau un ghețar șoptitor. Singur un djinn mă visează. Brațele lui nu zdrobesc nicio

Când te-am văzut, Ochii tăi arși Mistuiau Aceeași Nemăsurată neputință. Cuvintele Zăceau dezgolite Între noi. Ai fi putut Să întinzi mâna Să-mi asculți gândurile. Aș fi putut Să-ți

perpendicular pe axul minții mele stă sufletul tău am încercat în zadar axiomele cunoscute formulele chimice pentru o linie paralelă sau măcar ovală glisez pe lentile de nisip rubiniu nu mi-am

Printre noi Odată... un om Cu constelații în orbite și pe gînduri. Coridoare nesfîrșite, magie într-un degetar de lut, întrebări și neliniști, scaunul pe catedră și el printre noi, Cafeaua

Aș vrea Să mă desfac Străvezie În fața ta. Urmele noastre Nu-și mai găsesc Scoarța dintâi. Închid între coapse Scoici și valuri Neîntoarse la țărm. Picură,

cineva mi-a încurcat visele cu ale unui cărăbuș de mai poate de aceea diminețile mele miros a pămînt tînjesc o rază de soare să-mi dezmorțească elitrele atîrnată în păr lumina să scuture castanie

nu mai am nimic în mine găuri negre, găuri albe nisipuri violet fără timp pentru înălțat zmee încrucișate străzi, cimitire, paiațe fără chip rindeaua cu care îți cureți pielea de mirosul

Într-o zi voi scrie despre toate minusculele crustacee ce-mi mișună neîncetat ridicînd praful sinapselor. Adesea mă împiedic în antenele lor cînd vreau să-mi revendic amintirile. Sunt

Dhara adie deasupra orașului. Gândurile lui caută un semn că exist. .................... Dhara deșiră iubirea la capătul lumii. Razele ei umezesc ceasul incert din diminețile mele aproape

Împletite deșirate împletite deșirate un cuvînt pe față două pe dos .......................... decartez trei inimi de pică vreau o rigă de tobă și un paj de caro presimt o

Inima mea e un ocean fără țărm, îmbrățișat de cețuri albastre. Dhara le dă la o parte când vrea să vadă răsăritul ghemuit în atriul meu stâng.

Căutam copaci Pe care să îi împerechez Pentru un asfințit durabil. La lumina întunericului Am fi putut construi scară nevăzută Să ne ajungă pînă la un Dumnezeu mai mic Sau mai mare... N-a

nici un spasm, nici o frică nu-mi răscolește lumina iau creionul roșu tocit îmi desenez inimi pe frunte și pe tălpi pășesc pe nisipuri încinse e liniște carnea arsă miroase a mere și

Ce-ar fi de data asta Să mimăm Nevoia unuia față de celălalt? Am continua firesc... N-ar mai fi Papagalul euforic cu pene albastre Sau castravete dezamăgit privind luna... Ar fi Te

trec pe sub ochii tăi cum trece un val pe sub o piatră adormită mestec tăcerea o aplatizez, o rostogolesc în boabă de mazăre sau în țăruș adînc înfiptă inima să cînte alungîndu-și demonii