Cristina Voicu

Inima mea e un ocean fără țărm, îmbrățișat de cețuri albastre. Dhara le dă la o parte când vrea să vadă răsăritul ghemuit în atriul meu stâng.

Dhara adie deasupra orașului. Gândurile lui caută un semn că exist. .................... Dhara deșiră iubirea la capătul lumii. Razele ei umezesc ceasul incert din diminețile mele aproape

Sigur un djinn mă visează. Degetele lui mă găsesc albastră... mult mai tentantă ca o pisică de mare sau un ghețar șoptitor. Singur un djinn mă visează. Brațele lui nu zdrobesc nicio

uneori cred că am iubit prea mult prea tulbure, prea aproape de pământ bărbați ascuțiți, bărbați semne de carte, bărbați pierduți în incertitudinea gheții uneori nu am loc pentru mine, în

morții mei colindă noaptea cu sufletul în brațe plimbă în scaune cu rotile o iarnă cu prea multe secunde fracturate... încăpățînată simulez pe ziduri piesă de teatru fără nume legate cu sîrmă

nici un spasm, nici o frică nu-mi răscolește lumina iau creionul roșu tocit îmi desenez inimi pe frunte și pe tălpi pășesc pe nisipuri încinse e liniște carnea arsă miroase a mere și

ți s-a oprit un cărăbuș pe suflet îl deschid și privesc moliciunea apatică sub care îți ascunzi dinții chiar și cel ciobit în carnea mea cînd lumea se închidea de prea multă primăvară rotesc

(ieri) mi-am împăiat visele și le-am vîndut în tîrgul de vechituri cel mai bine au mers cele cu tine spînzurat de grinda din față păreai atît de fericit puțini au rezistat tentației de a te

nu mai am nimic în mine găuri negre, găuri albe nisipuri violet fără timp pentru înălțat zmee încrucișate străzi, cimitire, paiațe fără chip rindeaua cu care îți cureți pielea de mirosul

trecea prin mine fără a pune punct ........................................ castel de bețigașe cînd eram mică îmi plăcea jocul ăsta poate dacă iau gîndurile și le arunc în poală voi reuși să

trec pe sub ochii tăi cum trece un val pe sub o piatră adormită mestec tăcerea o aplatizez, o rostogolesc în boabă de mazăre sau în țăruș adînc înfiptă inima să cînte alungîndu-și demonii

îți ascult coșmarurile cu podul palmei mă zgîrie amintirile în ele ești mereu mai înalt adîncit în întrebări mîinile întinse după aceleași draperii mînjite de soare pe ceafă mi se preling

îmi adîncesc trăsăturile feței scobesc fiecare sinucidere pînă nu mai rămîn decît fibrele sforii moleculele de opiu geamul spart gustul asfaltului creta ce-mi desenează mîinile

nu-mi cresc cuvintele așa cum aș vrea se rostogolesc prin ceață, ea cîntă și eu privesc pe chipul tău un singur semn am distrus demult partea aceea a creierului unde toate au sens în mine acum,

în mintea mea rune de neînțeles adună desfac snopi fumegînd pe acoperiș nici o gaură albă doar cuiburi crescînd în lună (oare și visele regizorului miroseau a guano?) adun ochii din

Împletite deșirate împletite deșirate un cuvînt pe față două pe dos .......................... decartez trei inimi de pică vreau o rigă de tobă și un paj de caro presimt o