Cristina Voicu

perpendicular pe axul minții mele stă sufletul tău am încercat în zadar axiomele cunoscute formulele chimice pentru o linie paralelă sau măcar ovală glisez pe lentile de nisip rubiniu nu mi-am

cineva mi-a încurcat visele cu ale unui cărăbuș de mai poate de aceea diminețile mele miros a pămînt tînjesc o rază de soare să-mi dezmorțească elitrele atîrnată în păr lumina să scuture castanie

tristețea mea... iapă lăsată noaptea să pască rîme în pustiul orașului ochii tulburi piele flască pe cartilagii caut printre stîlpii de telegraf mirosul copilăriei mele pietriș ud fumul viselor

noapte-n lună pretext pentru toți lupii singuratici să-și scheaune nefericirea prin colțurile birturilor pe stradă lumina urcă stingher în felinare clipesc cu grijă pașii mei asta nu are cum

Beau cafea studiez punctele de pe ecran și cum aș putea să le fac să curgă dacă mă uit la ele intens, ea nu va mai fi singură și janis joplin va cînta despre urși albi așteptînd îmbrățișați

Număr oile, vacile, caprele firele de iarbă din părul tău, mereu impare, undeva aceeași greșeală rumegă impasibile, crengile, inimile, eu acolo între buzele lor bol amestecat cu salivă regurgitat

Într-o zi voi scrie despre toate minusculele crustacee ce-mi mișună neîncetat ridicînd praful sinapselor. Adesea mă împiedic în antenele lor cînd vreau să-mi revendic amintirile. Sunt

Printre noi Odată... un om Cu constelații în orbite și pe gînduri. Coridoare nesfîrșite, magie într-un degetar de lut, întrebări și neliniști, scaunul pe catedră și el printre noi, Cafeaua

Ce-ar fi de data asta Să mimăm Nevoia unuia față de celălalt? Am continua firesc... N-ar mai fi Papagalul euforic cu pene albastre Sau castravete dezamăgit privind luna... Ar fi Te

Când te-am văzut, Ochii tăi arși Mistuiau Aceeași Nemăsurată neputință. Cuvintele Zăceau dezgolite Între noi. Ai fi putut Să întinzi mâna Să-mi asculți gândurile. Aș fi putut Să-ți

Lungă și deșirată Năluca Își alungea Vertebrele, Crengile, dinții... Era ca și când, Era ca și cum, Nici nu mai era lumea mea, Nici nu mai era ochiul meu... Urme de melc, Cenușă de

Mi-am pierdut Unicornul Într-o secundă de ceață. Umbra mea Șovăie Nesfârșită... Licheni încolțesc. Mă dor tâmplele De strigătul lor. Sloiuri rătăcite Îmi încălzesc Inima. Și nu te

Aș vrea Să mă desfac Străvezie În fața ta. Urmele noastre Nu-și mai găsesc Scoarța dintâi. Închid între coapse Scoici și valuri Neîntoarse la țărm. Picură,

Orele mele Mușcă invidioase Sălbatice carii Râcâie și smulg Crepuscul după crepuscul. Tu, Chircită memorie Așteptând Să-ți crească alge pe suflet Și pe unghii. Eu Cu brațele

Căutam copaci Pe care să îi împerechez Pentru un asfințit durabil. La lumina întunericului Am fi putut construi scară nevăzută Să ne ajungă pînă la un Dumnezeu mai mic Sau mai mare... N-a

Timpul meu Închis Într-o clepsidră Neîntoarsă De nimeni. Undeva, Pe un drum nedeschis Crește Liniștea mea. Criptă De lumină Caut În nopți fără început. Ritmuri Nerostite Toacă Co