Cristina Rusu

Frumoase poemele tale Magda. Îmi place imaginea din primul poem. Parcă văd în fața ochilor acel drum șerpuit, iar arborii înalți se văd pînă departe, uniți cu cerul. Călătorul singur, în pragul toamnei, își poartă cu el anii de singurătate. Al doilea poem este un poem de interior. Acel cer este de fapt locul cel mai înalt din inimă. Imaginea poate fi văzută și undeva afară. Asfințitul în culori roșietice închide ziua, dar așa cum spui tu este un „alt asfințit”, și de aceea și inima rănită. În ultimul poem scîrțîitul crengilor aduce o stare de neliniște. Ai asociat bine vîntul, crengile care prin mișcarea lor fac umbre, cu gîndurile. Vîntul vine și pleacă, gîndurile, la fel sînt trecătoare. Planurile poemelor sînt foarte bine construite. Exterior, interior. Versurile de șapte leagă bine un plan de altul. La poemul tanka aceste două versuri de șapte sînt cel mai greu de construit pentru că ele nu trebuie să repete nimic din construcția primelor versuri ci să aducă o concluzie bine închegată întregului poem.

Spor la scris. Cu prietenie, bia

Mesajul poemului este sensibil. Prin ochii unui copil, acum adult, mama a rămas la fereastră așteptînd. Nu această așteptare în sine este cea mai importantă aici, pentru că în ordinea firească a lucrurilor o mamă așteaptă mereu îngrijorată, ci mai degrabă importanța versurilor „chiar dacă/ nu mai există/ nicăieri/ nicio casă". Aici este poezia și mesajul poetic clar al autorului. Finalul unei mame pînă la sacrificiu. În orice moment, de oriunde, (chiar și dintr-un loc interpretabil de fiecare cititor), o mamă poate aștepta, așa cum nimeni nu o poate face. Eu asta am văzut aici.
Poemul este simplu, mesajul sensibil. Chiar și titlul este cunoscut de oricine care are mamă sau bunică. Ele sînt sfinte. Dacă vorbești cu o persoană care și-a pierdut recent mama sau bunica, o întrebi: „cum a fost mama (bunica) dvs?". Și cu siguranță îți va răspunde: „mama mea a fost o sfîntă". E o moștenire din străbuni și o percepție de mare respect pentru mamă sau bunică, și dincolo de aceasta faptul că omul vorbește frumos de cei care au adormit întru Domnul, de cele mai multe ori uitînd pe final micile neînțelegeri din timpul vieții.
Eu te felicit Valeriu pentru acest poem, care pentru cititor poate fi doar o aducere în prim plan al persoanei dragi. Cred că ți-e dor de mama ta Valeriu.

Cu prietenie, bia

Răzvan, mulțumesc de comentariu. Ai făcut un joc de cuvinte sau mai bine zis ai lucrat cîteva strofe, dar să știi că în ultima ai prins tristețea bătrînei. Îmi cer scuze că ți-am răspuns cu întîrziere, dar nu m-am simțit foarte bine nici ieri, nici azi. O colegă mi-a atras atenția că am un com la care nu am răspuns.

Succes și inspirație. bia

Mulțumesc Magda pentru comentariul tău. Mă bucur că ți-a plăcut grupajul. Și soare dar și umbre. Și moarte dar și viață. Dar cu tristețea care rămîne pentru multă vreme. Uite că soarele dezgolește umbrele din cimitir și fețele părinților rămași întristați. Am așezat special acel poem în mijloc, ca un centru din care viața răspîndită prin lumină domolește acel con umbrit.

Te mai aștept cu drag în pagina mea. Cu prietenie, bia

Mulțumesc Joana pentru semnul tău. Există speranța că sufletele acestor copii sînt ocrotite.
Spor la scris. Cu prietenie, bia

Mulțumesc pentru lumină Teodor. Subiectul este unul trist. Ce îndulcește acest moment este, așa cum și tu ai observat, faptul că Jizō este un prieten al copiilor. Chiar dacă în Japonia medievală lucrurile nu stăteau așa, acum, în Japonia modernă această divinitate este văzută mult mai pozitiv. E o evoluție în înțelegerea lucrurilor. Oamenii care nu au copii duc pietre la mormintele unde părinții își plîng copiii pierduți. Dincolo de toate și credința lor merită respect. Ei cred cu adevărat că sufletele copiilor sînt salvate. Nu știm dacă acei copii ar fi avut o karmă bună. Dar, ar fi avut o karmă, ceea ce înseamnă că ar fi adus în primul rînd bucurie familiilor lor.
M-au impresionat aceste statui. Le-am văzut pentru prima oară în fotografiile templelor.
Nu știam povestea lor. Citind am aflat că ea este una tristă (potrivită mai mult cu vremea de afară).

Mulțumesc, bia

Foarte frumoase poeme de toamnă dragă Joana. Te felicit pentru inspirație.
Toate au imagini bune, simple, de toamnă, cu efect subtil asupra cititorului. La primul poem, chiar dacă grădina este goală, ea are frumusețe totuși. Acele mănunchiuri de busuioc puse în ulucii din gard aduc o notă drăguță în acest decor. Gospodina casei a căutat să le așeze frumos undeva și nu a făcut un buchet mai mare pe care să îl urce în pod sau să îl pună în altă parte. Din punct de vedere spiritual ea și-a pus astfel și o protecție împrejurul casei. Nu știu dacă te-ai gîndit la asta cînd ai scris poemul dar cu siguranță te-ai gîndit că busuiocul este o plantă mai deosebită, prețuită de orice gospodină la casa ei. Imaginea face mult în haiku, iar cititorul trebuie să vadă și dincolo de această imagine. Foarte frumos și poemul al doilea. Pe cît de simplu, pe atît de frumos. La acea casă cu ușa scorojită stă cu siguranță un bătrînel. Grămezile de frunze arată că el nu mai are putere să le strîngă ca în tinerețe. Probabil că în fiecare dimineață, la ușă îl așteaptă același baston, prieten de nădejde, și ziarul pe care îl va citi bucuros de noutăți. Simplitatea imaginii îmi place. Simplu, frumos, natural. Și ultimul poem îmi place. Nu știu dacă cel mai mult, dar e frumos. E o noapte senină și în curtea gospodarului e adunată munca lui de peste zi. Poemul îți dă o stare de împlinire, (poate și pentru că e toamnă și roadele sînt bogate) și de liniște. Acestea duc la împăcare sufletească, la cît de mult își iubește gospodarul casa și grădina. Secera lucește în lumina lunii și a stelelor. Împrejur este pace. Nu există nici un personaj în aceste poeme ale tale. Te-ai folosit numai de cadrul natural ca să construiești versurile. Chiar dacă personajele lipsesc, ele ajută prin absența lor cadrul lărgit și completează imaginile. Mănunchiurile de busuioc, ulucii, bastonul, ziarul, secera, grămada de bostani, toate au legătură cu personajele ce întregesc acest cadru de toamnă. Nu sînt niște poeme excepționale, dar sînt corecte, reale, naturale, simple și duc cititorul în zona tipică a toamnei. Dacă în primul și ultimul poem admirăm cadrul fără să ne ducem într-o stare cu sentimente mai deosebite, uite că al doilea poem îl face pe cititor să experimenteze și această zonă de tristețe. Bătrînelul este singur, ușa lui este scorojită. La ușă îl așteaptă un ziar și un baston, și nu postașul, nepotul, fiul, fiica. Toamna este accentuată și prin singurătatea bătrînului. Oare are lemne pentru foc? Are oare cine să i le aducă? Vine iarna grea, ușa scorojită cine știe cum va mai trece peste încă o iarnă. Se va scoroji și mai tare și putem intui ce urmează. La ușă nu vor mai fi grămezi de frunze ci un morman de zăpadă. Ziarul va fi nins. Acest poem este cel mai sensibil. Înțelesurile lui te întristează. Cititorul nu știe ce se va întîmpla cu bătrînul după iarna grea. Poate că într-o zi vor dispărea și bastonul și ziarul. Vor rămîne grămezile de frunze. O altă toamnă, care vine și pleacă cu tristețea și frumusețea ei.
Iau cu mine poemul cu ușa scorojită. Pentru bătrînelul cu baston las o lumină, care să fie speranță. Și pentru ca nimeni să nu fie singur și trist.

Succes Joana și să ai inspirație bună pentru noi poeme. Cu prietenie, bia

Ce idee ai avut cu perseidele! Și cu ocazia asta ai făcut rost și de un kigo. Imaginea chiar este complexă, pentru că este centrată pe lac și nu pe cer. Acolo se văd cum țîșnesc din adînc, cerul fiind oglinda. Mișcarea lor este interesantă. Ele cad în ploaie peste lac, dar văzut din adînc e ca și cum țîșnesc spre suprafață. Stai bine la capitolul viziune.
Sper că barca ta din primul poem să fie în derivă doar pentru că vîntul puternic a dezlegat-o de țărm și nu pentru că pescarii au fost aruncați în mare și ea plutește în derivă. Căutăm varianta mai optimistă. Cred că varianta că era goală de la început e mai bună. Adică, din fericire, nu era nimeni acolo cînd ea plutea în derivă. Imaginea nu este deosebită, dar faptul că se accentuează că nu au fost pierderi omenești înseamnă ceva.

Spor la scris Nicolae. Cu prietenie, bia

Teodor, mă bucur că ai îndrăznit și pe acest segment. Uite că ai primit și o steluță de încurajare de la Magda. Sper să mai vii și cu alte poeme. Nu e rău deloc pentru început. Mai ales că sunt primele tale poeme.
La aceste poeme ai fi putut avea și alte direcții de abordare. Imaginea primului poem este mai bine conturată. Sau mai bine zis, primul poem este cu imaginea, iar al doilea cu ceea ce se simte din imagine. Se poate scoate acel pronume personal de la primul poem. Poți miza numai pe imaginea naturii fără să fie persoana ta în cadru. La silabe, aceste pronume sau unele conjuncții ajută, dar mai bine să fii tu martor al cadrului natural ales, decît să fii implicat. Poți reține asta. Aș fi scos „doar” și „eu” și aș fi lărgit cumva imaginea. Și intra un singur cuvînt din două silabe care să fie în acord cu substantivul pepeni, adică, pepeni și încă ceva în carul acela. Pentru că trebuie folosite așa puține cuvinte e necesar căutarea unora foarte interesante. Cei ai găsit tu acolo este simplu și de sprijin. Să știi că această căutare a cuvintelor care să se potrivească ideii este cea mai grea. Dacă observi, spațiul la tine este „umplut” cu aceste cuvinte de sprijin: în, cu, doar, eu, și, cîțiva. Sunt multe, șase în total. E bună limitarea. Te poți limita la două: „în”, „și”. La al doilea poem e mai bine pentru că ai mai puține. Aici la al doilea poem puteai să faci un contrast. Ai nucul acela fără frunze și ai și scrînciobul gol. Varianta cu scrînciobul gol este bună pentru că are legătură cu primul vers. Școala începe și scrînciobul este gol. Lîngă nuc aș fi ales alt adjectiv. Asta doar ca să schimbi această tentă tristă. Puteai face și altfel planurile.
Aș vrea să mai scrii. Este fascinant să faci slalom printre regulile de scriere. Să stai timp îndelungat și să potrivești cuvinte, silabe, să dai o imagine reușită.
Pentru început e bine. Ai kigo, ai planuri, ai imagine. Felicitări! Inspirație și succes!

Cu prietenie, bia

o atmosferă "plină cu bere" aici la tine Joana. foarte amuzant. îmi și imaginez cum cîțiva cheflii dau noroc cu acordeonul.
ambele poeme arată că e seară tîrziu spre noapte deja. deci e clar că petrecerea e în toi. parcă văd o stivă de butoaie și ultimul e de fapt luna. îmi place că ai asociat rotundul lunii cu cel al butoaielor.
foarte potrivită această sărbătoare în versurile unui senryu.
e interesant că ți-a venit ideea cu luna.

la bună inspirație, bia

Traian, ai făcut bine că ai început cu un exemplu din Eminescu. Exemplele pot continua în acest sens pentru că la acest poet lumea cuvintelor care pot fi folosite ca idei, expresii pentru poemul haiku este bogată. Deși Blaga este considerat cel care închide expresiile într-o lume de mister, unde trebuie concentrare pentru a fi deslușite, și la Eminescu această lume are o percepție aparte.
Sînt de acord cu această temsiune, care poate fi înțeleasă și ca o stare de nervozitate pentru un începător. În fața paginii goale se crează tensiunea că ceea ce trebuie redat, trebuie să fie și scurt. Atît de scurt și concis încît cuvintele trebuie alese cu grijă. Și la aceste cuvinte există o barieră pentru început. Nu sînt bine încadrate cuvintele lungi, dar nici cele prea scurte dacă nu oferă o acea concentrare clară pe subiectul ales. Scriem despre toamnă, primăvară etc și doar în trei versuri trebuie concentrată ideea clară. E greu. Așa cum ai scris și tu mai sus totul pare a fi ușor, trei versuri și gata. Cred că tensiunea interioară este percepută diferit de un începător, față de cel care scrie de ani mulți. Dar o tensiune există la ambii. Cel care este începător poate avea o ușoară stare de nervozitate; prea puține silabe, prea greu de așezat în silabe ideea, nu încape perfect ce vreau să spun etc. Pentru cel cu experiență, tensiunea se naște cînd vrea să caute ceva în plus, ceva nou, sau să scrie cu o viziune diferită, să găsească în același timp altfel de cuvinte dar care să susțină ideea de la care a pornit, sau să facă mai mult, ca de exemplu să își depășească barierele personale spre a reda ceva care să îl facă pe cititor să simtă. Poetul transmite o vibrație, ea ajunge la cititor și uneori cititorul se regăsește în vibrație. Vibrația poate fi completată de imagine. Unde s-a creat tensiunea aceasta interioară? În parc, la masa de scris, în satul natal, în drumeție. Ce a creat tensiunea? Cuvîntul dor sau trecut-au anii și în satul natal toate sînt schimbate. Simple exemple. Un poet trebuie să transmită tensiunea la cititor și să îl trimită cu tot cu imagine într-un loc în care a fost și a experimentat acea tensiune. Apoi, mai există încă o situație cînd poetul care respectă termenii de scriere a unui haiku să își dorească să treacă o barieră. El trebuie să scrie după niște reguli precise, dar tensiunea interioară îl duce mai departe. El nu știe clar unde poate să îl ducă, dar de acolo poate naște ceva altfel. Începătorul trebuie să fie atent la reguli și de obicei asta face pînă învață să descopere și calea spre frumos, adică poemul să fie corect dar să aibă și frumusețe. Cel care are deja experiență știe clar regulile și vrea să descopere altceva. Pentru că nu se mai gîndește la reguli (le are în cap), e clar că tensiunea interioară îl împinge să descopere mai mult, mai profund, cu viziune din ce în ce mai multă.
Șerban Codrin are un car de talent. A scris poeme acum douăzeci de ani care astăzi încă uimesc cititorii. Poemul pe care l-ai dat exemplu este foarte sugestiv. Citindu-l înțelegi ce a vrut să transmită poetul. În primă fază nu te poți gîndi că o chitară poate să îți transmită acel ceva dar o face.
Simplitatea asumată a poemului lui Letiția ne descoperă și această parte a unui haiku. Vorba ta Traian, chiciură pe ram, ei și ce? Aici nu mai vorbim de o tensiune creată la primul impact cu poemul (dacă ne gîndim clar la simplitatea cadrului), ci la una descoperită prin emoție. Emoția simplă fără nimic adăugat.
Poemul haiku poate trimite cititorul să experimenteze mai multe stări și dacă una dintre ele este atinsă atunci cu certitudine putem spune că a trecut și printr-o tensiune interioară.
Poetul care pune pasiune în ceea ce scrie și caută mereu căi de a desfăta cititorul este poetul care se dăruie prin frumos. Las un semn pentru acest articol, care, deși nu este foarte lung, el spune în esență ce îi mai trebuie poetului în valiza cunoașterii ca să lase ceva de gîndit, simțit în urma sa prin versurile sale.

spor la scris, bia

Livia, Joana, Maria, Nicolae,

Natura și poezia o îmbinare perfectă în frumos. Una are nevoie de cealaltă. Și cred că în Japonia, pe acestea două le găsim în armonie de milenii. Observăm că, alături de tradițiile istorice, și cele culturale au aici mare însemnătate. Japonezii au ales ca acest festival să fie la începutul toamnei. Pentru că toamna este foarte iubită în Japonia. O explozie de culori puternice (galben, arămiu și roșu) găsim în orice colț am dori să facem o plimbare. Așa cum miile de specii de cireși deschid primăvara în culori calde, așa și miile specii de arțari deschid toamna în tonuri puternice de culoare. Îi felicit pe japonezi pentru că sînt mereu inspirați. (ca să fac o glumă, noi ne asemănăm oarecum cu ei la cutremure, care tind să se înmulțească și la noi în țară).
Vă mulțumesc tuturor pentru poeme. S-au armonizat cu fotografiile. Nu am vrut să fac ceva amplu, m-am gîndit să fie în armonie cu poemul haiku, care are puține versuri. La titlu am vrut inițial să pun un alt poem, al unui autor din sec.VII, dar pentru că traducătorul a lipsit o perioadă nu am avut traducerea lui. Pe de altă parte, m-am gîndit să îl aleg pe Ban’ya ca să fim în actualitate. Festivalul s-a terminat cu cîteva zile în urmă. Vă mulțumesc și pentru cuvinte și mă bucur că v-a plăcut. Cu siguranță că ne vom regăsi și la multe alte proiecte viitoare îmbinînd natura cu poezia.

Magda,
Îți mulțumesc pentru cuvinte și pentru evidențiere. Îmi pare rău că că problemele tale te-au ținut departe de calculator o vreme și nu ai putut lucra, dar mă bucur mult că ai găsit timp pentru aceste cuvinte lăsate aici. Îți mulțumesc.

Să ne țină inspirația ca să lucrăm în frumos. bia

ațâțând tăciunii
cu felia de pâine
copil de fugar

soare-ntre corturi
fetița cu ochi cârpiți
suflă-n cucută

o imagine a suferinței. acești copii s-au trezit în alt loc decît acolo unde spuneau ei acasă. nu știm cît vor fi fugari și spre ce se vor îndrepta mai tîrziu. o lume în schimbare, cu care nu sîntem obișnuiți. ne trezim pe zi ce trece la auzul unor știri rele, o trezire în incertitudine. am putea spune că, lumea creștină e prigonită. ce s-a clădit în mii de ani se poate distruge destul de repede. hoarda trece și distruge totul în cale. distruge frumusețe și civilizație.
uite că, din păcate tu ești acolo Joana, în mijlocul unor evenimente ce se succed rapid. ai grijă de tine. cu prietenie, bia

îți mulțumesc că ai trecut și pe la mine Joana. te invit la o supă de pui gustoasă. :)

Este un poem interesant pentru că ai folosit o cale indirectă de înțelegere pentru cititor. Bătrînul, cu mersul mai greoi, încearcă să își termine treburile de pe lîngă casă și să se pregătească de sezonul rece. Mie îmi place cum ai folosit verbul a prinde, pentru că arată într-un mod inedit că la tinerețe el era așa de iute că nu îl prindea nici vîntul. Anii bătrîneții i-au șubrezit sănătatea dar totuși poate munci. Te aștepți ca adjectivul șubred să fie în acord cu substantivul stîlp, dar uite că tu accentuezi de fapt starea de sănătate a bătrînului, el fiind firav și fără prea multă putere pentru așa o sarcină. Faptul că el a ajuns la ultimul stîlp, și asta poate să ne ducă cu gîndul că munca de lungă durată îl obosește. Emoționantă această imagine de toamnă. Acest bătrîn poate fi bunicul tău, al oricui.

Îți doresc inspirație și mă bucur că ai revenit cu poeme de lirică niponă. Cu prietenie, bia

am intrat în pagina ta Nicolae ca să văd ce poeme haiku ai mai scris și am găsit această aducere înainte a cărții d-nului Darie. mă bucur că ai găsit cîteva cuvinte pentru această carte.

d-le Darie vă felicit în primul rînd pentru idee. am doi nepoți care se băteau de la tabletă. fiecare avea tableta lui, dar una nu a mai funcționat și uite așa bătălia s-a dus pentru cea rămasă. amuzantă a fost replica mamei lor la această întîmplare: „poate așa o să mai ieșiți și afară în parc”.
îmi place că ați ales să așezați povestirile pe plaiuri bucovinene. voi lua legătura cu dvs pentru că săptămîna viitoare e ziua nepoatei mele și chiar aș vrea să îi dau cadou cartea aceasta. mă gîndeam chiar ce carte aș putea să-i cumpăr.

vă doresc inspirație amîndurora. cu prietenie, bia

Ai dreptate Nicolae. Perioada Edo (1603-1868), a fost una plină de evenimente pentru Japonia de atunci. Shogunul conducea țara formată din domenii nobiliare guvernate de daimyo aflați în serviciul său. Legile au suferit schimbări multe în acea perioadă iar în 1635 țara era închisă. Nu mai ieșea și nu mai intra nimeni. Singurii care puteau face comerț erau olandezii ce tranzitau golful Nagasaki. Și totuși, orașul Edo era pe atunci unul din cele mai mari orașe ale lumii. În cea mai prosperă perioadă a sa, numită și Genroku (1688-1704), s-au dezvoltat cultura, literatura, teatrul Kabuki, celebrele imprimeuri pe lemn din arta ukiyo-e. Aproape jumătate din populație știa să scrie și să citească, accentul punîndu-se pe educație. Shogunatul a căzut la sfîrșitul acelei perioade, după sute de ani de putere, dar oamenii rămași din clanurile Satsuma și Choshu au făcut schimbări rapide foarte bune pentru popor. Au deschis porțile țării, au interzis purtarea săbiilor, au adoptat calendarul solar și au introdus învățămîntul și serviciul militar obligatorii. Toate acestea i-au deschis Japoniei nu numai granițele ci și o nouă viziune pentru progres, și pentru perioada Meiji (a iluminismului, 1868-1912) care a urmat.

E umitor cum japonezii au reușit să-și păstreze istoria intactă. Chiar și acest parc tematic din Kinugawa arată acest lucru. Stațiunea e frumoasă… și uite așa a mai pornit o poveste de la o fotografie.
mulțumesc pentru intervenția ta. cu prietenie, bia

poemul al doilea are o imagine bună și e un poem corect. pare totuși un poem trist. bătrînul stă la fereastră și vede nucul din fața casei cum își pierde pe zi ce trece frunzele. probabil că se gîndește și la anii lui, care nu mai sînt foarte mulți. dacă se ridică tot mai greu din jilț, cine știe cît va mai vedea această imagine de la fereastră. poate că e singur și nu mai are pe nimeni. cred că acel copac îi schimba starea sufletească, mai ales vara cînd era înverzit.

chiar dacă poemele au vrut să arate începutul și sfîrșitul vieții, poemul al doilea este cel corect. eu personal nu aș asocia un bebeluș cu toamna, în haiku mă refer. bătrînul poate fi asociat cu toamna, care poate însemna un capăt de drum. toamna mai poate fi asociată și cu doi îndrăgostiți care beau ceva cald împreună sau se adăpostesc sub o umbrelă. depinde de cadrul pe care îl vede fiecare.

doar dacă ai vrut să arăți că o viață se trece iar alta începe. dar chiar și atunci ar fi trebuit să inversezi poemele. e clar că se nasc bebeluși și toamna, dar dacă vorbim de poezie atunci să așezăm toamna într-un alt context.

multă inspirație Nicolae. am trecut pe la tine, bia

Să fii sănătos dragă Valeriu, să ai cît mai multe bucurii și oameni buni mereu aproape. Să scrii, să cînți, să trăiești în bucurie!

îți trimit un gînd bun, Magdalena, Nicolae, Joana, Ion și Bia

Mihaela,

îți mulțumesc că ai venit alături de noi. frumos poemul tău pe care eu l-am văzut așa cum ai scris „poemul cu mâinile contaminate/ de copilărie”

Valeriu,

copiii lumii sînt și copiii noștri. ai dreptate. mulțumesc că ești pe baricade alături de noi.

Dorina,

mi-a plăcut mult poemul tău. are un suflu poetic deosebit. mulțumesc că ai participat.

Ottilia,

să știi că exact la asta m-am gîndit și eu. boala este războiul războaielor. aduce o mare deznădejde. și aici e vorba în special de copii mici. mulțumim că ai lăsat un semn luminos, știu că tu mereu ești aproape.

Valentin te lămuresc,

titlul este în africană exact cum l-a scris autorul. cărțile lui sînt scrise în engleză, dar el folosește multe cuvinte africane. la sfîrșitul cărților sînt exlicate cuvintele. chiar el a scris că se poate folosi Afrika – obodo dike, ca să nu pună Afrika – obodo dig, în dialectul limbii Igbo (istoric ibo), limba care o vorbea la naștere. proiectul este despre Africa și titlul este în africană.

vă mulțumesc că ați rezonat cu aceste imagini și poeme. nu putem face mult, doar dăruim ceva sufletește.

cu prietenie, bia