waga haiku kyūhyakukyūjūkyū-sai nai no kosugi *

prima chiciură -
frunze și haiku-uri
se strâng laolaltă


plimbare în zori -
atâtea frunze
un singur haiku




Livia Ciupav













rugina-n frunză -
nealterată-n altar
lumina dintâi


tufe de trifoi -
printre oameni și vrăbii
balsam de gutui





Ion Rășinaru













fântâna Somei
din curtea altarului –
scriind un poem


septembrie cald –
ceaiul pentru invitați
preparat pe loc





Maria Tirenescu












gând de samurai -
și-n toamna vieții o să-mi
țin jurământul


septembrie -
figuri din istorie
revin prin Kyōto





Nicolae Tomescu














foșnet de frunze-
deasupra dansatoarei
răsare luna


lumini și roade-
domină-ntre familii
exuberanța





Joana Geier













prin roșul intens
al frunzelor de toamnă
o sută de pași


un acord suav –
în liniștea ireală
mai cade o frunză





Cristina Rusu








Referințe

Pe o stradă liniștită, undeva la vest de Palatul Imperial din Kyōto se află Altarul Nashinoki, numit de japonezi Nashinoki Jinja. Construit în 1885, altarul este dedicat lui Sanjō Sanetomi și tatălui său Sanjō Sanetsumu (ambii au îndeplinit funcții importante în stat, atît la sfîrșitul perioadei Edo, cît și în perioada Meiji). Altarul este ridicat pe locul unde a fost conacul familiei Sanjō. El mai deține și o ceainărie foarte frumoasă, care pe vremuri era pavilionul Shunkôden și aparținea Palatului Imperial. Shunkôden strălucește în soarele toamnei. Ridicată de marii meșteri ai vremii, clădirea este construită din lemn alb de hinoki (este unul dintre tipurile cele mai apreciate de lemn din Japonia. Acest arbore este un tip de chiparos care crește doar în această parte a lumii și este considerat de japonezi un lemn sacru. Lemnul acestui arbore este frumos parfumat cu o aromă de lămîie și distins prin culoarea luminii. Datorită caracteristicilor sale deosebite, hinoki este folosit încă din vremuri străvechi pentru palate, temple și altare).
În incinta altarului găsim și o fîntînă celebră, numită Somei. Apa este renumită pentru calitățile sale iar izvorul este unul dintre cele „trei izvoare pure de la Kyōto”. Ceremonia ceaiului se numește Somei-kai. Această apă este adesea folosită pentru ceremonia ceaiului de către marii maeștri de ceai. Se spune că este unul dintre izvoarele care nu și-a întrerupt curgerea niciodată. În fiecare zi zeci de oameni stau la rînd ca să își umple bidoanele cu această apă.
Spre sfîrșitul lunii septembrie la Nashinoki Jinja se desfășoară festivalul Hagi matsuri, în traducere – festivalul tufelor de trifoi. Este singurul loc din Kyōto unde sunt plantați peste o mie de arbuști de trifoi. Nashinoki Jinja mai este numit de japonezi și Palatul Hagi – palatul tufelor de trifoi. Trifoiul este una dintre cele șapte plante de toamnă în cultura japoneză. Cu toate că este un copac și nu o plantă medicinală, este listat ca prima plantă de toamnă. Trifoiul a fost iubit în special de poeții antici (chiar mai mult decît florile de cireș). Acești arbuști de culoare verde luxuriantă pot crește pînă la zece picioare înălțime și au florile în nuanțe de roșu purpuriu, violet sau alb. Înfloresc la începutul toamnei. Cu toate că trifoiul se numără printre ierburile care nu sînt consumate, acum sute de ani semințele de trifoi se măcinau și se amestecau cu terci de orez iar frunzele erau folosite ca un substitut pentru ceai.
Arbuștii sunt deosebit de frumoși. Ramurile lungi și arcuite, încărcate cu flori de un roșu purpuriu, violet sau alb se leagănă în vînt. Florile delicate se împrăștie la o simplă adiere și deschid pe aleea lungă din interiorul altarului un covor plin de culoare.
Festivalul mai este renumit și pentru poemele haiku care sunt legate de tufele de trifoi. Mai multe societăți de haiku se reunesc la acest festival, compun poeme haiku pe loc și apoi le scriu pe tanzaku (benzi de hârtie) și le agață de ramurile pline cu flori. Tanzaku sunt de obicei selectate, unele pentru a decora tufele cu flori roșii, altele pentru cele albe, totul în funcție de poemul care este scris de autor. Alte poeme sunt aranjate într-un tub de bambus și apoi agățate de ramuri. Într-un colț al altarului este o grădină unde cîntă suzumushi (specie de greier din zona Asiei, cunoscută în Japonia pentru tipul de cîntec). Poeții compun poeme încîntați de țîrîitul acestor greieri (mai ales că la japonezi suzumushi este kigo de toamnă), și le dedică zeității altarului. În noaptea de 21 septembrie poeții se adună pentru a medita și a scrie poeme legate de cea mai lungă noapte numită și „noaptea Higan”, a echinocțiului de toamnă. Luna septembrie, numită și Naga-tsuki, se împarte în două, prima parte este călduroasă iar a doua este de obicei însoțită de o scădere bruscă a temperaturii.
Fiind singurele zile în care zeci de poeți dedică poeme trifoiului, vizitatorii sunt atît de mulți încît interiorul altarului devine neîncăpător. Despre trifoi s-a scris prima dată în celebra antologie Man'yōshū (în traducere, „Colecția de zece mii de frunze”. Este cea mai veche colecție existentă de poezie japoneză, compilată undeva prin 759 d.Hr. în timpul perioadei Nara. Antologia este una dintre cele mai venerate compilații poetice ale Japoniei. Colecția de texte este împărțită în douăzeci de părți sau cărți. Ea conține 265 chōka (poezii lungi), 4207 tanka (poezii scurte), un poem scurt Renga, o bussokusekika (poeme dedicate lui Buddha la Yakushi-ji din Nara), patru kanshi (poeme chineze) și 22 de pasaje de proză chinezească). În această antologie este deosebit faptul că numele trifoiului (ca arbust de toamnă), apare lîngă versetele compuse după cele „șapte ierburi de primăvară” numite nanakusa (seri – pătrunjel, nazuna – traista ciobanului, hahakogusa – iarba mamă, afin, hakobe – rocoina, koonitabirako – lapsana, kabu – nap, daikon – ridiche). În Man'yōshū numele trifoiului apare de peste o sută de ori, făcîndu-l cel mai cunoscut din categoria ierburilor de toamnă. Trifoiul mai apare și în altă antologie numită Kokin Wakashū, prescurtată în mod uzual Konkinshu, „Colecție de poezii japoneze a timpurilor vechi și moderne”. Este o antologie timpurie de poeme waka din perioada Heian. Și nu una obișnuită ci una imperială, pentru că a fost concepută de către împăratul Uda (887-897) și publicată din ordinul fiului său, împăratul Daigo (897-930), pe la 905. Forma sa finală datează din 920. După multe evenimente istorice, ultimul poem a fost adăugat la colecție în anul 914. Patru poeți au lucrat la această antologie: Ki no Tsurayuki (872-945, autor japonez, poet și curtean din perioada Heian, cel care a condus scrierea acestei antologii), Ki no Tomonori (850-904, poet waka, unul dintre sanjūrokkasen, adică „cei treizeci și șase de poeți nemuritori de poezie”, care a murit înainte de finalizarea antologiei), Ōshikōchi no Mitsune (859-925, poet waka de la curtea împăratului, și el unul dintre sanjūrokkasen, foarte cunoscut în poezia modernă pentru că a apărut în celebra antologie „Ogura Hyakunin Isshu”, o antologie clasică cu o sută de poeți japonezi waka). Limba elegantă folosită în această antologie, scoate în evidență nuanțele subtile ale iubirii și ale vieții în societatea aristocratică, ilustrînd strălucit că natura și florile evocă cu puterea dată de anotimpuri, emoția interioară.
Poemele scrise pe parcursul acestui festival sunt nuanțate estetic, formele wabi, sabi dar și mono no aware se regăsesc în versuri, mai ales că natura este acum atît de fragilă, iar melancolia ploilor dar și cîntecul plîngător al insectelor vibrează în toamnă.
În Man'yōshū, un poem al lui Yamanoue nu Okura (660-773, poet japonez de seamă, contribuitor de bază la antologia Man'yōshū), apare și trifoiul pe lîngă celelalte șapte flori care înfloresc toamna; „aki nu nu ni/ sakitaru hana o/ orite yubi/ kazoureba kaki/ nana Kusa nu hana/ hagi ga hana/ obana kuzubana/ Nadeshiko nu hana/ ominaeshi/ fujibakama mata/ asagao nu hana”. Poetul le denumește pe fiecare, înflorirea lor fiind ca o sărbătoare în versuri.
Hagi matsuri, pe lîngă plimbare și poezie, aduce în fața vizitatorilor mai multe tipuri de spectacole tradiționale japoneze care au loc în fiecare zi pe tot parcursul festivalului: Kyōgen, un fel de teatru comic în care apariția personajelor este ca în benzile desenate, un spectacol muzical în care se cîntă la shakuhachi (flaut din bambus), dansuri bugaku (dans japonez regal, cu mișcări lente și precise, unde dansatorii poartă costume tradiționale budiste complicate, care includ de obicei și măști), kyūdō, demonstrații de tir cu arcul efectuate de specialiști în kyūjutsu (arta tragerii cu arcul), chakai, ceremonia ceaiului cu apă din fîntîna Somei, demonstrații de arte marțiale și alte dansuri japoneze. Această exaltare a toamnei în toate artele japoneze este prezentată la Hagi matsuri ca o sărbătoare de neuitat pentru cei care vin la Nashinoki Jinja.
Și pentru că Hagi Matsuri este un festival dedicat și poemului haiku aș vrea să închei cu două poeme scrise de Ban’ya Natsuishi (n.1955, poet japonez de haiku, în prezent președintele World Haiku Association), care mie mi-au plăcut foarte mult și sînt potrivite pentru acest context:
waga haiku kyūhyakukyūjūkyū-sai nai no kosugi – haiku-ul meu/ un tînăr cedru japonez/ de 999 ani (poemul fiind și titlul acestui proiect)
kashi no mi ya kiri no ue nite inoru hiro – ghinde/ deasupra ceții/ un om se roagă

Imaginile: Akiko Morita – cu acordul fotografului