Poarta închisă

fără pretenția că aș înțelege, un haiku trist, atâta percep, dincolo de bucuria scaieților înfloriți, care nu mai e bucurie când... deși unele amintiri pot face și sufletul să-nflorească, dacă e tot ce ne rămâne, adică amintirile. haiku bun, mulțumiri.

o poartă închisă-
au amuțit pietrele
dincolo bunicii

am venit și eu cu ceea ce am simțit văzând imaginea.

ai aici un haiku răscolitor, cu atât mai mult cu cât imaginea scaieților înfloriți contrastează cu nuanța ușii și cea sentimentală.

felicitări!

Ecaterina,

îți mulțumesc că ai poposit și în pagina mea cu cîteva rînduri. este un poem trist și ai spus frumos că unele amintiri pot face și sufletul să înflorească

Ottilia,

amintirea părinților este una care nu te părăsește niciodată, cel puțin așa am aflat de la oamenii pe care i-am cunoscut. mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei sînt bine sănătoși, dar m-am gîndit la toți prietenii de oriunde, care nu mai au unde să se întoarcă. am fost sîmbătă la Popești, un sat la 30 de km de Iași. am întîlnit doi bătrîni luminoși și modești, cu o căsnicie de aproape 50 de ani. copiii lor mi-au spus că nu vor vinde casa bătrînească, dar nici că vor locui vreodată acolo. bătrîna ne aștepta la poartă și mi-a rămas această imagine în amintire. probabil că într-o zi nu o să îi mai aștepte nimeni la poartă pe copii. mulțumesc de semnul tău

vă mulțumesc pentru popas, bia

dincolo de zid
și de poarta ferecată
nu-s doar buruieni -
acolo-i altă viață
cea a amintirilor

Și cât mai sunt încă amintiri viața nu poate fi întreruptă. Ea continuă din generație în generație, cum este firesc

Cu plăcerea lecturii și văzului

Fotografia mă duce cu gândul la versurile lui Arghezi:

„Aici nu mai stă nimeni

De douăzeci de ani…

Eu sânt risipit prin spini și bolovani…

Au murit și numărul din poartă

Și clopotul și lacătul și cheia. ”

E frumos haiku-ul. Și mă îndeamnă la exercițiu, încercând să-mi imaginez cum l-aș fi scris eu păstrând ideea:

alerg într-un suflet
la casa părintească -
scaieți înfloriți

Dintre toate plantele care pot înflori, scaieții sunt bine aleși, dau senzația de părăsire.

Nicolae,

mulțumesc pentru semn și poem. ai scris bine cu generațiile. aici este vorba despre un tînăr care se întoarce la casa părintească, revine în locul unde s-a născut păstrînd vie amintirea părinților, și pentru generațiile viitoare


Loredana,

frumoase versurile argheziene care le-ai notat aici. mulțumesc pentru poem. se pare că tu ești un copil bun care alegi într-un suflet spre casa părintească. mulțumesc. ești drăguță

vă mulțumesc pentru poeme și gîndurile bune, bia

scaieții-nfloriți
`casa părintească
m-așteaptă-n nimeni

...
nu-mi lua în nume de rău versiunea.
m-ai... provocat!

tu ești băiat bun, pișcător la limbă, și nu mă supăr deloc pe tine o mie de ani, că îmi ești la suflet. mă bucur că ai trecut pe la mine.

mulțumesc, bia

într-o bună zi nu ne mai așteaptă nimeni, un gând ce revine fără să vrem, apoi după ce poarta se închide, cum spunea Nicolae rămân amintirile și regretele aș adăuga eu, din fericire și multe amintiri frumoase ce ne aduc și după mulți ani fericire în viață. e ceea ce a scris Cristina în mult, mult mai puține cuvinte, plus multe alte sentimente și simțiri, vezi și celelate comentarii și necomentarii.

Dacă-mi permiți...

printre frunze verzi
amintiri despletite-
poartă-împietrită.

Felicitări!
Ileana

George,

da, chiar și regretele rămîn, pentru că nu vom ști dacă am făcut totul, sau ceea ce era cel mai bine, atunci cînd era nevoie de noi. în mare parte amintirile care se strîng în familie, de la membrii familiei sînt în general fericite. ponderea este mai mare a celor de bucurie. unul din marile daruri pe care l-a dat Dumnezeu omului este uitarea. uităm pasajele triste, pentru că sufletul singur respinge asta pînă la uitare. mă bucur să te regăsesc aici printre prieteni. mulțumesc de rezonanță


Ileana,

tu spui rădăcinile și e frumos pentru că are rezonanță cu textul. și poarta inimii poate fi împietrită, dar în cazurile cele mai deosebite. mulțumesc de semn

vă mulțumesc tuturor pentru rezonanță, bia