Cristina-Monica Moldoveanu

copil fiind, credeam că pot zbura dar o iubeam pe bunica și grădina ei cu flori și zarzavaturi și în plus învățam să vorbesc, învățam să întreb de ce o vreme pasărea mea albastră stătea în

soarele de noiembrie curge pe gaura cheii în cămașa de noapte a unui copil care crește ca un vârf de brad chiar și umbra lui e prelungă e vremea când soarele ține de mână copiii să deseneze

brîndușele, amintiri pe clavicord purtate de valul inocent al ultimei toamne cu aromă de vin negru în pahare ea singură cu piatra ei de ametist pe deget, prețul unei nașteri rebele în miez de

Așa precum ai lua amprenta unei măști mortuare, întru nemurire, cerul primăverii iubește femeia și îi copiază trupul în mulaje: din ochi cresc ouă în lăuntrul păsărilor, din unghii ies la lumină

Am crezut că eram într-un port al văzduhului mirosind praful din ultimele trei nopți, roșu înecăcios, acru, cu iz de mucegai, rămas pe roțile unei nave fără naționalitate, cu oameni adunați de

era o liniște de seară de toamnă, Dumnezeu împărțea harul său în ochii cârtițelor am spus bună seara și m-am simțit bătrînă, fiindcă omul căruia îi dădeam binețe semăna cu mine, poate fiindcă

privesc oamenii privesc cum trec oamenii până când par să treacă prin mine așa cum apa trece printre fire de nisip încet și tot mai limpede descind dintr-o ramură veche a copacului

un om viu prin amintiri mă trăgeam din sfânta treime târnavă mureș olt întru care mi s-au împrăștiat toți străbunii cenușă de fag sau de stejar toți mă alungaseră în afară de oamenii tare

trăiești pe pielea suburbană a orașului în zona subcetate, un loc de unde poți ridica ochii spre oraș, așa prins în chingi, demodat și limitat cum îi șade bine unui oraș cu istorie lungă, cu ziduri

apa care mă gândește tace răspicat, îmi fură gândurile precum torentul fură peștii morți, stuful și resturile de papură, mătasea broaștei, și tace la fiecare piatră pe care o mângâie, tace la

tânără ca o căprioară, albastră, măiastră și zeiască este iubirea, aur de albină, roșu de alizarină în ochi crește cerul, înalt, peste lume aruncat până când ceasul se întoarce de unde-a

citeam demult despre sistemul om-mașină-mediu, erau amintiri despre științe psihologice, psihologia muncii mai ales. omul, o creatură fragilă, cu gâtul îngreunat de mărgele de istorie ca un

Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde la subsuori și în mijlocul ei subțire. Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă

vântul doboară ultima căpiță - singur pe câmp regrete târzii - doar teiul uscat din vară încă-i înfrunzit

Doar unele fructe timpurii ies în lume din forma cuvintelor ca dintr-un corn al abundenței/ tu și cu mine știm aceasta/ tu fiindcă ești mereu cu mine și eu fiindcă am fost mereu ascultătoare și îmi

dragul meu nu uita să așezi margine peste margine cât mai exact actele noastre de divorț în geanta diplomat lasă ciorapii mei de mătase neagră pe clanța ușii întoarce invers ceșcuța după ce

pe cînd era măceșul în floare, cu glezne subțiri alergam căutîndu-te și pașii mei vălureau pămîntul, tu erai ascuns într-o zare mai albă, mai înaltă, unde ninsoarea strălucea și vorbele mureau

El se apropie în vârful ghearelor, cu penele strânse la subsuoară, încet atinge pâinea de pe masă și se așază pe un scaun tapițat. Apoi, cum noaptea mușcă din fereastră, el își îndoaie capul într-o

alegem un munte albastru în zare și ne gândim la ceva poetic – de exemplu bătaia unui clopot pe înserat și desenăm o biserică albă cu acoperișul argintiu, strălucitor și așezăm apoi nori deasupra,

acasă, în micul meu borcănaș cu dulceață, am prieteni stele și soare și prieteni cu aripioare, am prieteni din pampas, deșert și landă cu înflorită lavandă, care mă țin de mână când merg prin