M-am săturat

Stii, mă gândesc să lăsăm naibii spasmele Cu pretenții de creativitate, Să trăim pur și să trăim simplu, Să spargem limitele dintre noi și noi înșine Dincolo de care am închis, Nici nu mai știm când, Fericirea. S-ar putea să fie doar o amintire falsă, O festă pe care ne-o joacă memoria, Un coșmar căruia i-am dat un alt nume Si o altă identitate Ca să nu ne mai chinuie nopțile Si secundele despre care, Undeva într-un manual, scria Că trebuie trăite ca și cum ar fi ultimele. Metaforele astea în care ne scăldăm neputințele S-au uzat moral și au apărut altele, Mai trendy, mai cool, Cărora li se spune cinisme. Multe dintre ele sunt pure mitocănii, Dar dacă altfel nu se poate, Le lăsăm să se scurgă pe lângă noi, Noi să încercăm să nu ne scurgem odată cu ele Către canalizările pestilențiale ale evidenței. Hai, hai să ne lăsăm în voie Pe toboganul cu ape învolburate ale visării Poate că nu vom sfârși în neant Poate că nu vom sfârși.