Noaptea corbilor

Mi-am târât aripile după mine până spre dimineață. Aș fi dat orice ca pașii să nu mi se termine, să nu fiu nevoită să mă mai opresc niciodată. Să merg, să merg, să merg... Nu știu când am ajuns acasă. Printre jaluzele se ițeau niște raze plăpânde, care înțepau florile uscate cine mai știe de când, din vaza de lut. In casă era frig. Tot universul tăcea. Tot universul dormea. M-am trântit în fotoliu, mi-am aprins o țigară și am început să aștept. Cred ca asta făceam. In fond, când țigara arde singură între degete, când doar inima se mai mișcă de capul ei în trup, când ți se pare că orice gând doare, cred că asta faci, aștepți. De undeva niste reflexe s-au acordat perfect și m-am trezit când apa din cadă a început să-mi intre în urechi. M-a cuprins brusc acea panică simțită prima oara la patru ani, când valul a fost mai puternic decât colacul și m-a acoperit. Dacă atunci corpul meu a știut să mă scape, probabil că și acum va găsi el aerul din nou. N-avea nici un rost să încerc să dorm. N-am putut niciodată să dorm în contratimp cu somnul emisferei mele. Evanescence în căști, cafea proaspătă, scrumiere peste tot în casă și un dans nebun, descreierat, dezlânat și haotic. Doar atât eram în stare să concep pentru a scăpa din cușca aceea în care eram închisă cu propriile mele lacăte, ale căror chei singură le aruncasem prea departe ca să le mai pot ajunge. …there’s something wrong with everything you see … …where will you go when no one left to save you from yourself, you can’t escape, you don’t want to escape … Te pot auzi și când șoptești, dar tu nu mă auzi nici când urlu.