Noaptea corbilor

Deși carnea mea toată îl căuta, îl striga, urla după el, creierul-mâinile-eu îl respingeam. N-am fi făcut prin contopire decât eu să îmi umplu un gol care ar fi născut un gol și mai mare, el să dea dintr-un preaplin care l-ar fi secătuit. Mi-a dat mie lacrimile lui și în timp ce obrazul i se usca, i se crispa de o încrâncenare stranie, amenințătoare. Mi-a desfăcut bluza tragând de ea cu o mișcare sigură. Nasturii au zburat care încotro. Intre noi - doar mâini. Ale mele? Ale lui? N-am știut când m-am lăsat pătrunsă. Nici n-am avut senzația că am cedat. Sufletul nu putea să spună, însă, nu, doar durerea trupului îi mai amintea că ceea ce se întampla nu era tocmai așa cum trebuia să fie. Eternitatea n-a durat decât un minut. Suficient cât să se năruie totul între noi, în noi, lângă noi. M-am adunat din cioburi, mi-am luat aripile de corb și am plecat. Către un cer negru, de noapte, care se așternuse deja pe fereastra clară, mărginită de două perdele ivoire.