Cristian Vasiliu

Noapte de tămâie, Aur și de smirnă, Noaptea cea dintâi; e Pruncul de lumină. Noapte cu minune: Pruncul fără pată; Noaptea de Crăciun e Binecuvântată. Noapte începută Demult și

Sunt gardianul viselor absurde; Mi-am cumpărat armura de la solduri Și-mi satisfac obscenele imbolduri Cu-arabii prin deserturile kurde! Nu am oprit cămilele să zburde Și-am împlinit

Mă duce iar umbra cu gândul la soare Și focul se prinde în lemn a supliciu; Cuvântul mă sapă și toamna mă doare Cu frunzele moarte pe-alei, la ospiciu. Prin palmele strânse ca site funeste Pe

Personajele: un doctor bătrân cu ochelarii căzuți pe vârful nasului; un tânăr subțire și blond; o fată îmbrăcată băiețește și tunsă scurt. O lampă cu lumină albă, un fotoliu, o canapea, un

În ziua-ntâie, dorul m-a hămăit din șanțuri Și-apoi, în cea de-a doua, m-au năpădit furnici De teama-i; în a treia mi-a prins de suflet lanțuri Și-abia în cea de-a patra a șfichiuit din bici; În

În moarte doar voi mai găsi izbândă: Cerșește prin desert cel drept din fire, Cel laș primește laurii dobandă, Credința pură - doar nefericire, Onoarea se hrănește cu rușine, E-un lucru grav

Sunt gelos! În rafturi poezia-mi calpă S-a ascuns de faima altor geniali Scriitori și-n față Desdemona albă Îmi așteaptă pana ca pe un pumnal. ‘Și-oglindește galeș pe retină-mi nurii Ca Morgana

Mi-e plămădită firea dintr-o sumă De minerale. Dragostea le-nmoaie, Surpând efervescentă, în suvoie, La temelia templului de humă, Și le ferește luciul sub noroaie, Iar mai apoi, paliria

Motto « Iubirea e o stâncă » Sonet CCLXVIII de Cristian Vasiliu Iubirea e o stâncă prin care sap tunele Ce nu se întretaie; doar urmele de pași Îmi mai aduc aminte că pe acolo-n cele Mai

după o idee de N.D. De când într-o noapte Ai căzut în mine Și ai pus aripe Albe unui gând, Ca un fier îmi urlă Sângele în vine Să ating cu ochii Trupul tău plăpând. De atuncea

La-ntrecerea vieții rămân stingher în urmă Cu sufletul de flăcări în trupu-mi de atlet, Dar nu voiesc o altă triumfătoare urnă În care greutatea de zgură s-o deșert. Sunt istovit de facla iubirii

When seeds of madness start to grow And spread their roots into my soul It’s you that make my faults to rest Into the treasure of my chest …And then I rise on lips a cry Because my very core is

Iubesc de moarte partea care-mi pleacă Din leagănul de os spre niciodată Și se întoarce-n vad însângerată Dar limpede, ca sabia în teacă. Urăsc de-o viață partea mea posacă; Pe dinăuntru

Septembrie. Îmi biciuiește vântul Obrazul drept; pe stângul îl sărută Lumina unui soare ca o ciută Lovită-n piept ce-și caută mormântul. Mi-e umbra tot mai lungă și mai slută; O las prin

Se culcă-n streșini furia ursuză A ploii după sindrofii zălude Și-n plopii jefuiți de vânt se-aude Ecoul tainic bâiguind o scuză. Un țipăt sec prin negurile crude Și pata de lumină ce

Hipnotizat de țâțe rubiconde, Remarc vexat că nu o să-mi ajungă, (De nu am puța tot la fel de lungă Ca anvergura unei anaconde Și gata totdeauna să pătrundă Și să foreze-n tainicele

Pe dinăuntru mana speranței se prefiră Și-aud cum cresc în iureș fantasme din tăceri; Curând voi trece-n rândul acelor ce-ți iubiră Misterul și candoarea încrâncenată, ieri, Că-n ochii

Deschid în poală tomuri și sorb înțelepciune, Ca să mai pot în oase și-n suflet să te duc, Ca să-ndulcesc otrava de dor și-amărăciune Și ochii mei de lacrimi cu gânduri să-i usuc. Înghesui între

“Stârpim în lăncii frica; în cetate, Se răspândește ca o pesta zvonul Ca pasul tău încearcă Rubiconul Și-ți freamătă cohortele în spate. Te-ntorci acasă istovit din conul De umbră al câmpiilor

“Sub toga elocinței se ascunde Pumnalul infamiei și-al trădării, Pândindu-și stoic clipa-mbrățisării, Pentru-a dicta atacuri furibunde. Am irosit la marginile zării. Prea multă vreme, visele

Îți amintești de nopțile pierdute În deraieri concentrice prin crame - Lunatici vagabonzi lihniți de foame, De sete și-adevăruri absolute? Îți amintești cum prigoniți de drame Promiscue, în

Se înserează. Umbre sculptează-adânc în piatră Îngrozitoare forme. Pe holuri dintr-odată Răzbate-un zvon de pinteni lovindu-se de dale Și-n încăpere intră, adulmecând, o ceată De cavaleri cu

Abțiguit și negru-n cerul gurii, Descind, cu iscusința dobândită În anii îngropați, de pe orbită, În salt mortal, sub plapumă, ca furii Și te instig, cu falsuri și cu mită, Să dezlușești în