Cristian Munteanu

mame tați copii frați surori unchi nepoți veri au murit toate subspeciile umane în ziua în care un fulg căzut pe nas te transforma în unicorn au lăsat gloanțele să rătăcească prin ele să-și

Câteodată mă simt atât de plin încât parcă întreg Universul răsună de pașii mei. Iar alteori, când sunt trist parcă toți pașii din Univers își croiesc drum prin golul din mine.

Stăteam mai zilele trecute sub un cais înflorit, domnule olandez, și visam la cât de mult mi-ar fi plăcut să vă pot fi prieten... la cât de mult mi-ar fi plăcut să vă car șevaletul și să vă șterg

cineva se laudă cu morții medalii agățate la tâmplă soțul mama copilul sora același inevitabil altfel de dureri simt golul de pe culoarul autobuzelor românești ca epicentrul

Universul prieteniei este ca o sfera. De aceea chiar daca te vei rataci nu trebuie decat sa continui sa mergi pentru a ajunge acolo de unde ai plecat...

Pe primul om care a văzut un măr căzând din copac nu-l chema Newton.

De-o parte cămășile, de-a parte pantofii, toate alergându-mă (ca săniile copilăriei) să-mi spună povești cu oameni. Eu fug pe cărarea trasă cu degetul mare, divin, și-n drum spre

Mă plimbam pe nisipul care, cu ajutorul tălpilor, încerca să-mi corupă ființa spre o primăvară veșnică. Aveam și un detector de metale ( cadou de ziua mea ) cu care încercam să descoper monede vechi

Azi e o zi suprarealistă pe cărare merg braț la braț un tun și o clopotniță au ieșit de la cârciumă și-i blestemă pe ăia de le-au furat bastoanele priponite afară - le puseseră lacăte doar

Iluștrii necunoscuți calcă apăsat și fac gropi în asfalt. Acolo cad oamenii și până capul unuia se ridică la nivelul trotuarului (ca anonimii să calce pe moale) trebuiesc sacrificați

azi mi se tocesc toate geamurile de loviturile vrăbiilor ce vor să-și amintească libertatea dintii de ținut prea strâns pulpana fericirii ochii de prea multele coliziuni cu betonul unghiile

nici un \" înainte \" nu se vede la orizont. doar sfârșituri... încerc să-mi astâmpăr setea dar tot îmi rămâne impregnat în piele gustul deșertului... Numai moartea încearcă să-mi vândă o

azi am scos cuiul zilei sar schije vin diminețile peste mine ca roțile trenului peste gât de sinucigaș trec nopțile legând dinții acordeonului de clanță rămâne burduful dezarticulat nu

De când ridurile au simțit că ecoul este ultima suflare a sunetului, Am început să meșteresc instrumente muzicale cu vocația tăcerii.

au ieșit cămășile de forță în strada fac greva își vor înapoi pacienții cică se simt piramide fără sens tinerii se închină la cojile de pe visele bătrânilor miezu-l înghit ca să merite

rupe draperiile să facem hamuri pentru animalul ăsta afectiv mai bine nu îi intră lumina-n ochi și dă din copite mai sparge dracu\' lumea asta alb-negru în suflet e beznă pun indigenii

azi e o zi suplă ca trasă printr-un ochi de sârmă ghimpată i-aș măsura talia sânii și coapsele dacă trăirile nu mi-ar sta precum ciorile pe firele de înaltă tensiune dacă ideile n-ar zdrăngăni

Pe o lamă de ras a dansat dumnezeu în ultima zi când a căzut de și-a spart venele. Gestul se repetă acum semn că micro-istoria fuge cu cercul când rădăcinile doar țin în loc. Deschide fermoarul

Când mă simțeam iarba de sub copitele vântului, Când seratele de vals ale toamnei se terminau in moartea arămie, Când marea era o lacrimă vărsată de o planetă rătăcită Și vioara-și lăsa