Cristian Fara

Tăcerea zemuiește încet Ca o rană adâncă Uneori o ating cu degetul E vie și moale Îmi amintesc că durea Uneori, înspre seară Când mă puteam ridica încă Pe vârfuri – deasupra

Stăteam pe marginea sufletelor noastre Cu mâinile întinse, peste prăpastie, unul spre celălalt Ca și cum nu ne-am fi întâlnit niciodată Am fi putut zbura, dar aripile noastre întinse Ar fi

Locuiam singur în două camere într-una se auzea marea în cealaltă mă auzeam eu între ele un zid de șoapte mai vechi pe care-l atingeam uneori cu rama ochelarilor ca pe un obraz…

Zăpada ce-a căzut peste noapte ca o aripă ruptă de înger din înger, peste urmele pașilor mei fără mine, zăpada, cea lipită de geamuri ca un vis de ecranul secundei în care trec pragul

Privește pădurea, sagețile geților l-au găsit pe Zalmoxis! sângele lui este printre culorile toamnei privește pădurea, cea galbena de arama și stropii din sângele zeului, Septembrie e

Magnoliile erau încă în floare iubirea era încă în păcat inelul de mare, sărat ca valul sărută și moare ca valul sărată e clipa se naște pe sine mereu în veșnica-i moarte, un zeu își

degetele mele au trecut tremurânde peste țărâna arsă de soare stearpă și caldă țărâna mângâie mut sufletul meu ce nu se va intoarce nici el nicicand de nicăieri cuvintele niciunei

Soarele a căzut peste zare ca un grăunte de polen într-un stup părăsit ploaia s-a ridicat în picioare copilul albastru al cărării spre nicăieri - Durerea - obosită, zâmbea paranoic: ea, a

...singurătatea ca un șarpe lucios-auriu îmi mângâia tâmplele - coroana mi-a încălzit apoi inima cu-mbrățișări pasionale ... și iată, sfârșim împreună cu pieptul golit de timp sfărâmat în

Mă întorc uneori acolo, ca și când nu aș fi fost niciodată. Ocolesc peretele cu cărți de dragoste pentru a admira, în spatele lui, acvariul șarpelui singur. Îmi place! Fără să înțeleg de

Învățând pe ce drum să te-aștept mai întâi învătând să mă minți ca și astăzi: rămâi cu mine adânc în sufletul clipei în care cuvintele, două, au fost rupte în adins de tăcerea-ndepărtatelor

Pașii mei urmăresc liniștea – Liniștea sufletului meu Se lasă o dată cu mine-n genunchi Privește o dată cu mine la zeu Nu-ntâlnesc decât liniștea Liniștea sufletului meu Măsurată-n căderea

Ieri n-am vorbit despre timp Nici despre paradigma realităților Ca două păsări născute în captivitate Ieri… am țopăit în tăcere Cu aripile deschise dar Peste orașele noastre

Copacii obosiți de floare Se lasă mângâiați de vânt și mor încet cu fiecare șoptit cuvânt Orbiți în razele de soare Fluturii cad peste pământ Privește, prada de culoare e un mormânt În

Noi! Eram doi străini printre cuvintele adormite în cer... nu ne-am întâlnit niciodată! nu ne vom întâlni niciodată! Privindu-ne peste malurile vieții ceilalți... vedeau un albatros în

Uneori, doar uneori Te prăbușești în tine însuți, Ca un disc vechi timpul Te acoperă cu o muzică Prea cunoscută Uneori, doar uneori Nu mai ești tânărul pescar Care găsea sub fiecare

Nu pot decat sa plang Privindu-mi dumnezeul, Pacatele-mi apasa-n Balanta rugaciunii. Si nu-ndraznesc a cere Ce nu mi se cuvine, Caci nu regret nici una Din clipele pasiunii. Ca

Aseară am trecut printr-un înger transparent care încerca să-mi vorbească. Pentru că n-am simțit nimic m-am întors înapoi prin El și-am trecut iar prin îngerul transparent care

De pe marginea fiecărei prăpăstii vei putea privi adâncul din tine dincolo de coincidența neuronilor tu ești rezolvarea indeterminărilor din spatele fiecărei iluzii despre tine ori de

Cele două clopote rotunde și egale măsurau drumul întrebărilor până la cerul senin uneori călugări negri cu ciucure violet culegeau portocale pe vârfuri cu mâinile în direcția opusă forței

Focul amurgului,iubito In vantul tanar razvratit Se zbate ca-n acele jocuri De care nu ne-am amintit In el ne e destinul,monstru Cu limbile-i metal topit -- Durerea shi iubirea noastra

Am colorat zilele Petrecute împreună În mov, portocaliu și albastru Celelalte sunt albe Și-așteaptă să le colorăm împreună… spune-mi de ce… iubirea noastră mov, portocaliu și

De tarmuri stelele se frang Ca-ntr-o poveste foarte veche In care suflete pereche Iubesc si plang Copacii gemeni , dar ceresc , Le-arata calea-n cautare Si ele-urmand acea carare

Linia Nu putea trăi decât în acvariu întâi i-am făcut unul scump apoi l-am scos din casă l-am dus la bibliotecă și la catedrală plecam spre răsărit mă întorceam spre apus am numărat