Corneliu Traian Atanasiu

Cine dorește, poate citi capitolul Donjuanismul din eseul Mitul lui Sisif care a fost înscris de gand chiar pe acest site.

Problema pe care o lansezi este aceea a inaccesibilității, Luchi. Merită o discuție. Cum însă spune cineva mai jos, sînt femei diverse și unele cred în „experiența” erotica. Nu toate vor să inițieze un neofit, sînt și din cele ce ar vrea să se înfrupte din acumulările unui specialist.

Înțeleg, Elena A., că deșteptăciunea este asumare. Don Juan vrei, folosește-l cu instrucțiunile de rigoare, cu modul de întrebuințare prescris. Folosește-l pentru îndrăgosteală că și el e disponibil, dar dacă tot vrei doar asta, mai bun e preotul și mai emoționant.

< Sub masca „donjuanică” a romantismului irezistibil, a venerării femeii, a empatiei aparente>, spui Elena M., < mai ales dacă nu presupun angajamente exclusive>, căci Don Juan se angajează doar pe termen scurt. El poate promite și chiar da impresia că se ține de promisiune, dar... nu definitiv, nu decisiv. Cu amintirea eternă și nepătată atingi un gen de donjuanism metafizic. Rețin concluzia că relația cu DJ este profund frustrantă pentru femeie și sterilă pentru el însuși. Și că el are certitudinea că e irezistibil.

Roxana, spui “e un joc al orgoliilor si al seductiei” și cred că prinzi un lucru extrem de important: totul merge cît se rămîne la nivelul “jocului” lipsit de gravitate. E un fel de cochetărie sofisticată pînă-n pînzele albe. Nu însă dincolo de ele. Acolo masca pică. Și ai nevoie de obraz sub ea.

Mă bucură, Mihai, că găsești din nou un popas aici. Unde nu s-au ridicat încă piramide.

Ioana Veronica, mitul lui Don Juan, ca și acela al iubirii, e proteic și polimorf. Înainte vreme, acea ivire stranie, pentru o unică noapte de iubire, era privilegiul literaturizat al femeii misterioase, cometă grăbită lăsînd în urmă o trenă lungă și nostalgică. Și regrete eterne în sufletul bărbatului romantic. Îmi place că vezi “dezinhibiția”, care este dată de obicei pe seama iubirii ce descătușază totul, în relațiile pur erotice și fără viitor amoros.

Mult succes viitoarei discuții, confruntării elene, de la care sper să avem și noi protocoale finale.

Nu, Marina, am făcut altfel. Am vrut să recitesc ce am scris și am apăsat pe butonul \"reîncarcă pagina curentă\" de două ori. Am mai făcut greșeala asta și nu m-am învățat minte.

Mulțumesc pentru aprecieri. Nu răspund la insinuările făcute în paranteze. Aștept și eu ce va primi Maria. Dacă merit.

Nu știu de ce poezia ta mi se pare foarte aproape de fiorul sincopat al Magdei Isanos. Așa să fie?

Narcisa a spus totul. Singurătatea are gravitatea copilăriei, tristețea uimirii fără martori. Povara revelației ca taină a unicității tale. A firii care se povestește smereniei tale. Neajutorată ca tine.

n-a fost...n-a fost nimeni
aici
in diminetile-n in care se prindeau
de genunchi
sovaitoare
maini mici

Narcisa a spus totul. Singurătatea are gravitatea copilăriei, tristețea uimirii fără martori. Povara revelației ca taină a unicității tale. A firii care se povestește smereniei tale. Neajutorată ca tine.

n-a fost...n-a fost nimeni
aici
in diminetile-n in care se prindeau
de genunchi
sovaitoare
maini mici

Narcisa a spus totul. Singurătatea are gravitatea copilăriei, tristețea uimirii fără martori. Povara revelației ca taină a unicității tale. A firii care se povestește smereniei tale. Neajutorată ca tine.

n-a fost...n-a fost nimeni
aici
in diminetile-n in care se prindeau
de genunchi
sovaitoare
maini mici

\"Desi n-ati avut niciodata ambitia asta, ati avut succes la femei.
Da, eram un barbat foarte frumos. N-am abuzat de aceasta situatie. N-am fost un cuceritor, un Don Juan, speta pe care o dispretuiesc profund. Dispretuiesc profund pe omul cu mare palmares in domeniul cuceririlor, omul care cucereste orice femeie.

De ce o dispretuiti?
Mi se pare o infatuare ridicola; te faci cocos, te consideri irezistibil. Mi se pare ceva foarte important de spus: Don Juanii si oamenii cu multe aventuri nu stiu ce este femeia si nu stiu ce se poate obtine cu o femeie. Dragostea este o alchimie, o opera, care se savirseste in durata, in timp indelungat. Marea iubire este pentru toata viata.\"

Mulțumesc editorului care atrage atenția asupra acestui text și încerc să trimit la alt articol în care anunțam că poezia lui Blaga se află în întregime, la dispoziția doritorilor, în biblioteca virtuală.

(E prima încercare de a trimite un link și nu știu dacă o să-mi iasă.)

ok

Ai dreptate, intenția ta este de admirat. S-ar putea spune că omul este somat să-l iubească (aproape necondiționat pe celălalt) și de aceea cînd nu pooate sau nu mai poate își exprimă neputința printr-o ură pătimașă. E un defect de construcție greu de remediat. Eu am încercat un surîs, dacă tu ai văzut un rînjet...

\"do(a)r vânturile răstignind frunze
pe aleile timpului meu\"

O stare în care amintirea se pierde și se regăsește în dinamica stihiilor \"acolo unde iubirile devin vânturi / ce mătură totul in cale\".

Și visele se învîrtejesc fără noimă în depărtate spirale stelare.

\"Suntem sau nu suntem iubiți?\" este încă o întrebare imatură care se menține în stadiul și viziunea copilului dependent de iubirea maternă (chiar dacă transferată altor persoane sau instanțe). Iubirea se maturizează și ea pentru unii oameni și atunci întrebarea devine: iubesc sau ba?

Iubirea asta mai bine crescută este aceea care simte nevoia imperioasă de a dărui, de a avea grijă, de a ocroti și, bineînțeles, în acest sens, de a lăsa lucrurile și ființele iubite în voia lor (cea bună). Drumul iubirii este și el un efort de împlinire, scînteia aia cu care, zice-se, te naști trebuie ajutată să aprindă rugul care poate fi iubirea, pe care poți arde cu rost, fără să te mistui, iradiind căldură către tot ce poate cuprinde ființa ta iubitoare.

Altfel, cădem în ridicole cugetări a la Guță Popîndău menționat în Albumul lui Topîrceanu. Surîsul meu, te asigur, este respectuos.

Dar totdeauna rămîne vreme să mai prinzi o nuanță fugară și totuși esențială a ființei, prinsă în chihlimbar de vers:

amara iubire închisă în umbra de miere

Lecțiile dînsei sînt mereu gingașe, drastice, părintești. Îngăduitoare.

Un final demn de Esenin. Minunat zis:

tu viață a mea nu plânge hai fii fericită
smoala e zăpadă nesfârșită

Și mereu neîncepută. Dar și de aceste versuri din Ecce homo al lui Blaga:

\"De ziua de apoi nu mă-nspăimînt -
În iad de-ajung
M-oi bucura de-un colț în el ca de un rai întreg!...\"

Îmi place și imaginea de blazon al vitalității cocoșești:

stau în poarta vieții ca un cocoș negru cu glas ascuțit

(Cît privește nedumerirea Eliei, confirm că e chiar așa. O spune, iarăși, și Blaga:

Catrenele fetei frumoase

I
Deoarece soarele nu poate s&#227; apun&#227;
f&#227;r’ de a-si întoarce privirea dup&#227; fecioarele
cet&#227;tii, m&#227;-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?)

Îmi plac cuvintele tale cele noi care fac din nostalgie o altă patrie. \"Cu îndoiala înflorită / în colțul buzelor\" se poate totuși între/re/răzvedea:

blândețea cailor ce pasc
lăsarea serii

a așteptării sărbătorești a clipelor care te smulg revelator din trup. Dar nu de tot, ci doar atît încît senzualul să capete accente de păcat sublim, de voluptuoasă înțelepciune. Chiar dacă soarta cheamă afară din trup, ai vrea să ajungi acolo unde te cheamă... pe cel mai lung drum cu putință, al căinței, bineînțeles, prelungind psalmodia asfințirii. Cu vin băut prin ploaia domoală de omizi.

Poate parodic, dar original, menții linia patriotismului oripilat (celălalt fiind de fapt oripilant). Saturația de festivismul sufocant și gălăgios noctambul. Ideea de bornă mică pe caldarîmul în care sîntem piatră cubică (din muntele care ne-am visat odată) pe drumuri pline de mîzgă. Războaiele imposibile se termină totdeauna printr-o întoarcere voluntară la vatră. La dreptul imprescriptibil de a medita cetățenește cu glonțul aproape de tîmpla gînditoare.

Nu-i imposibil ca, din elan polemic, Silvia să se fi pripit cu aprecierea.

Mulțumesc pentru companie, ții bine isonul.

Cei care ne doresc adeziunea ar fi putut să ne dea și un link la textul cu pricina, incriminat de unii, adulat de alții.