Don Juan spăsit

“De ce să trebuiască oare să iubim rar, pentru a iubi mult? Don Juan e trist? Lucrul nu e verosimil. Abia de e nevoie să fac apel la cronică. Rîsul lui, insolența triumfătoare, elanul lui și gustul lui pentru teatru, toate sînt limpezi și pline de veselie. Orice ființă sănătoasă tinde să se înmulțească.”
Albert Camus



Și totuși, Don Juan e trist. Este o figură cam searbădă. Se aprinde doar atunci cînd trebuie să cucerească o femeie. Nu iubirea este – așa cum se crede pripit – vocația și competența sa. El este doar cuceritorul. Iar cuceritorul este încîntat doar de acțiune și de reușită.

Nu viețile lui Don Juan trebuie citite și nici memoriile lui Casanova pentru a înțelege cinismul donjuanismului, ci ‘Legături primejdioase’ ale lui Choderlos de Laclos sau ‘Roșu și negru’ al lui Stendhal. Aici nu e nimic ‘romanțat’, e vorba mai curînd de manuale ambulante pentru cuceritorul aspirant.

De ce-ar fi însă trist Don Juan? Pentru că el nu are sentimente, nu e matur pentru așa ceva. El parazitează ca un vampir emoția femeii cît timp o cucerește. E fascinat de această evoluție înfrigurată, uneori galopantă, către cădere/cedare a femeii. Don Juan este, e adevărat, un fin degustător al îndrăgostirii (femeii) și un expert al stratagemelor pentru a o provoca, a o întreține, a-i schimba ritmurile. El își așteaptă doar și își provoacă prada în jocul de-a șoarecele și pisica. Nu, Don Juan nu e trist, el are vioiciunea agilă a jucătorului, pasiunea pentru juisarea iscusită – dar face o figură tristă prin prestația sa.

Femeile care-l vizează sau se lasă cucerite (știți prea bine ce-și zice găina pudică: nu cumva fug prea repede?!) de Don Juan trebuie că știu ce le așteaptă. Nu au nici o șansă, vor fi seduse și abandonate. Și nici nu merită altceva, pentru că ele nu vor atît un bărbat și nicidecum iubirea (ceea ce invocă este doar o pioasă minciună). Ele vor bărbatul prestigios, reputat, cuceritorul (și, cred ele sau doar speră, și galant, manierat, versat, etc.). De ce îl vor? Pentru că îl vor mai toate, pentru că în felul ăsta, cucerind, a dobîndit faimă, are marcă de firmă, e un brand bine cotat pe piața erotică. Uneori trebuie să-l smulgi alteia, să-l licitezi, să intri în competiție. Rivalitatea gîdilă totdeauna plăcut orgoliul. Ceva din faima lui le va marca desigur și pe ele. Don Juan este fără discuție un compostor de marcă pentru orgoliul rutinier al femeilor.

În ‘Mitul lui Sisif’ al lui Camus există un capitol despre Don Juan (se vorbește acolo despre o ‘morală a cantității’). Și acolo se poate vedea care este iluzia (complicitară cu o anume ipocrizie nemărturisibilă) a femeii. Ea crede (vrea să creadă) că Don Juan caută neîncetat iubirea, că este ahtiat de absolut și cotrobăie prin femei doar, doar va găsi FEMEIA (vieții, visurilor etc.). Și, după o noapte de iubire autentică, își zice ea, îi spune în extaz:
- În sfîrșit, ți-am dăruit dragostea!
- În sfîrșit? Nu, ci doar o dată mai mult.
Își ia pălăria și pleacă. Definitiv.

De ce pleacă Don Juan? De-aci încolo pentru el o femeie – cu iubirea ei cu tot – nu mai are nici un farmec. El nu cunoaște și nu cultivă altă emoție decît aceea a cuceririi. Nu știe decît să fie parazitul emoției femeii cucerite. De fapt, în curs de cucerire, căci, odată cucerită îl plictisește groaznic cu insistențele ei. Alte emoții feminine îl dezgustă. Iubirea îl oripilează.


(Capitolul Donjuanismul din eseul lui Camus, din care am citat la început, poate fi găsit în biblioteca virtuală.)