Cornel Ghica
Verificat@cornel-ghica
„...virtuală sclavie înșirată / pe rânduri de oameni în chip / de poeți români și triști... / foarte triști... / cei mai triști...”
Am aflat de mine, întâmplător. Cineva mi-a scris pe o bucată de hârtie ștampilată că m-am născut în data de 21 august 1975. De atunci, l-am crezut și am continuat să fiu singurul copil al părinților mei tineri. Eu tot timpul am fost copil și ei tot timpul tineri. Mai…
E trist sa mori rastignit pe un sarut…numele sa taca, sa nu spuna nimic, sa te ingroape-n frunzele uitate peste cer. Sa vezi lumina, raza cu raza, si s-o intelegi de-abia la urma, cand Dumnezeu deja s-a plictisit de noi si acopera totul cu smoala.
Am fost acolo unde „mersul tău se desprinde inegal de mine” si am inteles ca sunt un singur ochi pentru trupul nascut, ca sunt o singura casa pentru interioare de lut. Am platit un cuvant si cineva m-a chemat…cine ma putea chema intr-o chemare dincolo de chemarile mele? Oare, timpul trecut prin ecoul dat prezentului si intorcandu-ma din drum, sa ma indrept spre viitor?
„ca si cum m-ai parcurge punct cu punct / in urma luminii” si in orice secunda ai mai fi un timp intors, te-ai ridica sa-mi mai spui un vers…
daca as transforma gandurile intr-un calaret in ploaie, atunci m-as uda din cuvinte si as deveni un parau curgand oriunde, liber, intre doua maluri, mereu in fata, spre un ocean de litere asezate cu suflet. Si as uita de pietrele lepadate si sparte… si n-as mai fi potop si nici seceta n-as fi… ci doar as curge intre doua maluri; sunt doar dimensiunea pe care o pot vedea cu ochii… sunt doar lumea pe care o traiesc cu valul si cu trupul… sunt doar un singur vis, unul singur, pe care-l apar cu spiritul… si cand te gandesti ca suntem „despartiti de aceleasi secante” poti rosti taceri… sau te poti intoarce, intr-o alta chemare, „in noaptea aceea’ in care „ dansam infinit / aproape transfigurati / de cantecul secundelor”… sau poti uita, necreionat, desenul unor cuvinte inchise, intr-o surdina de pasare vizibila ca un ecou… ecoul ramas in urma „trecerii mele prin tine / trecerii tale prin alt timp”.
Ultima tacere implinita a fost una rotunda, ca o forma normala, intr-o lume reala, unde ‚nu mai caut vocale dupa imparitatea / oamenilor fugari’… caci ii vad doar plecand si uit ca i-am vazut venind, adulmecandu-ma, iubindu-ma…
„inuendo / si pastelul uni nord promis”… si taram… si dimensiuni provocate impreuna…
amintirile se nasc in sud, „intr-un ritual intim”, unul langa calalalt, unicorn si potop, ca niste „cercuri pereche”…traind oriunde, privindu-se, deformandu-se, transformandu-se pana „cand nu mai vedem irisul”… iar cand totul moare in nord, inghetam… devorandu-ne anii cu spatii si trupuri.
Pe textul:
„nordul tăcerilor tale" de Ela Victoria Luca
nimic din nimic
in tot
si pretutindeni
inca o zi pentru somn
dintr-o fereastra
de foc
nimic…
„a mai ramas”
nimic
pasii de furnica
intre stanci
coboara lacrima
prapadul
cand am trait?… cand am trait, am ucis „in tine o pasare” legata-ntre pene cu iubire de cer, fara pamant… doar cer si Dumnezeu. Am simtit ca nu mai sunt, cand tu erai acolo sa-mi poti „simtii moartea din ochi”. M-am asezat la coada si-am asteptat odata sa mor… sa mor pentru prima data mai viu, mai liber… sa mor si aici si dincolo si oriunde as fi fost omul iubind alti oameni… si atat.
Cand am trait?… cand am trait „a doua zi”?… unde am fost in prima zi, dupa primul tipat si unde sunt in ultima zi, dupa ultimul strigat?… unde mai pot arunca lesul si unde mai pot mintii ca am mai atins un zbor?
ziua
si noaptea
alintati in desert cu trandafiri si molii
coloram
un pastel magnetic
atrasi inconsecvent
de situatii cu gust de alge
ziua
„parcurgi deznadejdea’
frecvent purificata-n oceanul lenes
iar noaptea
„cu fruntea atinsa de fantoma aripilor”
traiesti ecuatia intunericului
in geometria unei umbre pofticioase
tampla mea obosita, ochii tai vii, leaganul si lemnele netaiate, traiesc plictisite la marginea noastra, intr-un destin de cioburi. Se sparg iluziile usor… tot mai usor, altele, refac o simfonie de sange. Ma uimeste mirarea mea muta in fata oglinzilor mate. „ce mici sunt mortile cand nu mai ai / nici un Dumnezeu de plans”… de ce as plange un dumnezeu murind?
ziua
„cand iei la intamplare ziua si”
stingi potopul si-l lasi sa zaca
cu irisul prabusit
in tarana odihnita, mocnita si verde
vezi
acelasi
nimic
il „spargi in dinti
ca un caine turbat ultimului os”
ziua
asta
are gust de anotimp,
ca si cum un timp
ar fi trecerea
de la o idee la alta
„am imbatranit” de atata tinerete… de iubire am imbatranit, iubind prapastii, culegand cerul din nori si dintre stele coapte prefacandu-ma-n IUBIRE.
Traiesc in otrava ca sa pot muri mai aproape de MOARTE… mai departe de „soarta celui ce ucide lumina”.
Pe textul:
„timp otrăvit" de Ela Victoria Luca
Cand am apucat sa-mi lepad pietrele de pe mine, am observat un munte ridicat intre numele meu si prenumele destinului meu geometric. Era un fel de a fi verb si consoana lovita cu dragoste… cu „dragostea noastra” in ploaia asta banala; pe de-o parte infern si in partea cealalta un rai pustiit cu iubire.
M-am gandit ca o sa „sfarsim in camera de lumina”, amestecati cu tot felul de lacrimi. Am scris, chiar, ca „ne ascundem obositor de aproape”, dar literele mele nu au avut conturul necesar.
Lumea s-a apucat de mine in sfarsit… sau, insfarsit, „unul de celalalt / fara a ne atinge” am dansat intre doua aripi si-i pasare… unul, ca un pamant invartindu-se gol, celalalt, „gresind meridianele asimetrice”, vopsindu-le cu desen de calcar.
Cand am apucat sa ma odihnesc, obsedat de mersul talpilor mele libere, am vazut ca, totusi, „umblam desculti”… ca „alunecam in zig – zag”; inainte, inapoi si nu stim unde… „prin coloana vertebrala / a mortii”, sarbatorind zile onomastice si aniversand saruturi.
Cand ceasul ar fi aratat singurul minut intarziat, am apucat de-am plecat „inaintea secundarului ca o naluca”, intorcandu-ma dupa mine, ca un trup negasindu-si trupul. Am purtat „urmele tale in jurul claviculei”, incercand sa ma orientez intr-o furtuna necolorata si imuna. Am adunat „praf din noi sa pot modela o alta fresca”, dar, fiind langa muntele lepadat, n-am apucat decat sa desenez doua statui si o mana lipsa… caci n-am mai avut fildes pentru fiecare obsesie trezita langa pietre.
Cand am apucat sa visez, deja simteam „o poezie fara cuvinte” cum ma tragea „la capatul spiralei” si incepea sa ma imbratiseze cu tine.
Pe textul:
„we have time for everything" de Ela Victoria Luca
asculta ritmul
asculta:
e doar ritm
in liniste
asculta
un fluture,
o petala
asculta
cum nu ne-am cunoscut
si nu vorbi,
grairea cu pacat
s-o duci pe buze
asculta
cum se bucura
si El
si destinul
si orizontul rosu
asculta
marea,
visul,
tangoul incovoiat,
starea literei
intoarsa
asculta
si citeste-ti
linia vietii,
priveste-ti mainile
si taci
asculta
urmele de raci
gandind tropaitul
clepsidrei prin ape
asculta
chitara
in simfonii de lapte
asculta…
incepe „starea de asediu”
cu o liniste
adusa la mal
cu primul val
de albatros
ranit
cu saruturi
asculta
si nu lasa
surzenia „in becuri”
sa-ti amuteasca frumusetea,
caci atunci
ti-ai da seama
ca iubesti trecuturi
asculta
ca si cum
mana stanga
ar fi o creanga
a unui copac oarecare
cu radacini de piatra infipta-n iubiri
si ar da
visele intre frunze
odata cu mana mea dreapta
ca un potop
si un fluture
asculta
si fi zambetul
pe care eu
sa il destainui
acolo, sus,
in raiuri de corali
asculta
realitatea celor
patruzeci de zile
fara de mancare,
fara de baut,
ca un
personal jesus
intr-un desert
absolut
asculta cum
„am ucis lumina cu gura”,
ca si cand
dezbracati de iluzii
am fi mantuire si primavara
intr-un foc reaprins,
pe o felie de lume concreta
ne-am stropii cu icoane
nelinistite
asculta ritmul
asculta:
e doar ritm
vezi…
vezi,
la-nceput
un ajutor destin
a rasarit din mare
vezi,
la-nceput
a fost licarirea
si scanteia
si nisipul
infirbantat si lacom
vezi
prietenii,
vinul,
casa care danseaza
si-si ridica poalele,
iar talpile ei
piseaza marunt teasta unei vorbe
si a unui val,
intre stele si pietre,
inmarmuriti in scuturi
si cuvinte agitate
vezi…
si la-nceput
a fost valul…
si la-nceput
a fost apa,
au fost razele
in dansul fara ploaie
vezi
cum eram
ingenunchiati
si plini de insule,
dezgoliti in arsita
si cenusa scoicilor
vezi,
fierbinte si sus,
Soarele
zambeste-n oceanul
adormit
peste talpile
care mai ”piseaza marunt
teasta mortilor sa stie”
de ce sunt inca simfonii
de nisip si matase
vezi
un apogeu de fluviu
involburat si rau,
amestecat cu ritmuri,
adapat in iures
si gropi submarine
ma vezi?
Eu,
refluxul imperial
al unui Rio
amestecat cu purpura,
ascuns
intr-o soapta ce musca placeri
cu fiecare gand,
intrat in fiecare cuvant
rostit in viitura
vezi,
ai crezut
ca-i prea usor,
dar nu…
„cine se leapada cu mine
de creier
de mii de ori”
crezi
ca „nu mai e mult”
si o sa ne jucam
cu pamant lipiti de
nudul transpirat si
obosit
vezi,
fredonez
un ritm neascultat
in doua cuvinte rostogolite:
unul
mestecand trupuri si dragoste,
celalalt
desenand geometria unor anotimpuri
vezi
iluzia unui spatiu
in care
„ne imbracam”
si
„tragem in piept
doza de frica”,
din care
libertatea ne permite
sa atentam
la libertatea celuilalt
ai incredere
ai incredere
in vulcanul
mistuit
prin razboiul
care rupe in copite
toti luptatorii din fire
ai incredere
in ritm,
in salturi
si-n mitul
pe care eu
il las sa se-nteleaga
intr-o
„pauza de soapte”
„mai am de cucerit
o ultima reduta
o ultima insulita
de piele si os
barbia ta”
ai incredere
asculta ritmul
si simte-te ca-ntr-un
zbor de imperii antice
simti
lovirea de ganduri
in trupuri
prin nuduri
amestec in forme
in lacrimi de luturi
arse-n destinul unor lilieci
prea reci si treziti
in dimineata unui cer de flacari
mistuit in saruturi cu lupii?
simti
cum
„ne-a fost presetat aerul”,
cum realitatea,
„pe vibratia
naucirii”,
ne-a rostogolit trecutul
cu un prezent
napraznic si crancen
simti
toamna,
frunzele,
primavara,
florile,
loviturile,
mangaierile?
simti
argintul
cum moare
cu fiecare stralucire?
simti
focul
in cor de fantome sosite
si christe…
sau nu poti
sa-mi arati „nimic
decat tu smirgheluit
cu sferele mele de carne?”
simti
si nu mai lupti,
traiesti
si pierzi
si urci
pe coasta de Adam,
castigi
si plangi
adanc
simti?
adanc
apleaca-te
te imprumut
tie
Pe textul:
„fac dragoste" de Dacian Constantin
Da-mi la oparte timpul inceput cu cinci degete atingand chipul refacut, fara numere, in „chip de pisica / neagra”, asa cum „iti veneam… cu poftele netezite si-ntinse la soare”. Lasa-ma vie ca o aripa… sa vad cum mai sta zborul, in bucuria literelor mele traite.
„pe vremea aceea prizai tutun tare englezesc”… eu ma moleseam in nuante si secunde. Picuram in sunet de ploaie netrecuta. Asteptam bataile inimii sa-mi spuna cuvinte… sau macar soapte, „in doze mici”, sa le pot face rotocoale si apoi fum… din fum sa te transformi in foc si sa te ridici „prin a ma privi in felul / -acela- / pana” la malul oceanului si inapoi… in linistea camerei tale.
Ecoul primaverii ti se-nfiora a rosu. „Narile / dejurimprejur / inmugureau ciresii”, developand anotimpuri lasate sa doarma intre asternuturi nevazute. „Iti pocnea in dosul pleoapei / adanc-violet irisul”, iar asfintitul se acoperea cu un world in my eyes de doua ori mai mare si mai cuminte… mai dinamic si mai romantic in iluzii…
…”iar in ochiul drept inflorea / alb / o magnolie”, un nufar… si un vers nescris…
„mie nu-mi pasa / ma leganam in hamac / imi potriveam palaria de soare” si nu gandeam sa ingrop oamenii cu muzica. Totul era asezat in matca si dincolo… „visam un cal alb”. Nepasatoare, ca orice pamant viu, „ii atingeam coama cu dosul palmei”, il aduceam mai aproape de speranta. „Apoi developam rar rar r_a_r / drumul dintre minesitine”, cu o secunda mai tarziu… cu un centimetru mai inalt… cu o palma atingand coama unui cal alb… cu un sarpe „batut in 170 km de cuvinte umed-abstracte”, din ploaia imbatata-n „sirop de arancia rossa”.
„tu inchideai” toata „gazetta mercantile del lunedi / iti umpleai pipa” si retraiai, negandit in restul timpului meu ca un anotimp. „Si nu banuiai cum pe brat catre umar / iti rasareau in fiecare noapte / pe furis” saruturile mele si „muguri de salcie”.
Nu stim cine este acest cuvant dintre noi doi care ne uneste… sau care ne desparte? Cu „umerii goi / si-o patima noua” „te vegheam… ascunsa dupa ureche”, visand cuvintele care au mai ramas…
„tu adormeai in cele din urma” timpuri, peste orele trecute in prezentul meu somnoros si capricios… „nestiind / cum / la capatul celalalt al lumii” alte cuvinte incepeau „sezonul de impreunare” si umpleau „pamantul de la un capat / la altul cu / gurile noastre”.
Pe textul:
„capriciu cu magnolie și pălărie de soare" de tania cozianu
„eu las in andante intalnirea cu umbra / tu chemi in allegro pasiuni nesfarsite”, iar in surdina „nu gasesc locul in care sa ma acopar de amprente”. Aleg culoare strazilor fara nume… doar cu mine, implorat sa mai traiesc un mic destin cersit in nestire. „ceva inconturnabil”, aproape macinat si sumbru; speranta intr-o epava negandita cu versuri.
„Elle etait si jolie”, luna-n cer mi-a soptit. „las conturul pana la mijlocul atingerilor”. Chitarile sunt matematica sau poezie fara cuvinte triste?… sau florile mele care nu-mi spun cand mor? Plec. „si plec”. Toti plecam in forma de unu… unu dupa unu.
„Era una linda fluor”, spunea al-3-lea inger, numarat invers, de la mine la tine. Este felul meu de a privi. „este felul meu de a primi, cumva pana la o distanta optima, cea mai buna pentru a respira si a simti pulsul”. „pentru a asculta”o voce ca o parabola brutala, inopinanta si mova… sunt patit in „a privi inauntrul” de acolo, de unde afara este scopul unui motiv dumnezeiesc.
Eu vin mai aproape de continente. „nu stiu de ce aleg intotdeauna decoruri interioare”. Cand spatiul se inchide, se deschide un alt neinceput… un altfel vazut, „un relief neparcurs” cu pasiune si joc… jocul intre doua scaune neasezate. Doar asa „imi inchipui ca netezesc nisipuri…fara a fi morgana”. Doat atunci „am trup”… ca si cand m-as „impaca – chiar si pentru o secunda numai – cu in-truparea”.
Fara intrebari am zis sa trec intre o poezie de a fi si a fi o singura poezie. Voi fi mai aproape de raspunsul necurat. O sa ma spal cu „spatiile dintre. Peste aripi o sa-mi creasca pasari. Ochii mei or sa vada priviri, „indiferent de geometria lor”.”imi imaginez ca este o arhitectura fluida”; in sus si-n jos, peste tot, oriunde, in jurul meu, ca o galaxie pe care o las stigmata sa ma vada traind.
„cineva imi spune ca nu voi gasi niciodata simetrii”. Cineva care nu mi-a vorbit in soapta vantului cu patimi. Cineva care se intoarce de acolo, de unde pleca sufletul meu in trup. „ii raspund cu asimetria mea sufleteasca”: eu, in oglinda, desenand statui neterminate… ci doar iluzii de forma si Dumnezeu…
„ce bine ca inima asta arata rasaritul”, „singurul punct din care incep si in care sfarsesc, fara a spune adio: nimanui”
Pe textul:
„things that I can\'t feel outside" de Ela Victoria Luca
Dupa funerarii, ca si „picioarele pasarilor anotimpului nostru”, „doi porumbei trec granita pe jos”. Exista un motiv rezonabil pentru o viata… ca si pentru o moarte de pasare, ca simbol al visului lenevit intre clepsidre… multe clepsidre si rani.
In raiul cuvintelor ramase, literele se aduna, sculptand gandul „la o poarta”. Pasii se aud, ploaia continua, sunetele se amesteca. „Cu ciocanul / bate lent un cimpanzeu” in fiecare zbor deasupra unor strazi care nu mai au un NUME. Ma intorc „la poarta raiului” impreuna cu singuratatea pe care am mai spuso impreuna. „Cu ciocanul / un sfant polivalent / la fereastra ochilor unei fice de om” ma priveste si rade… eu nu rad, doar il privesc si-l inteleg in fericirea lui de a fi altceva decat sunt eu: „un zeu, cu ciocanul / la o poarta”.
…iar zborul de care vorbesc, il intrerup cu trupul meu auzind de trupul tau neauzit si caut anotimpul: iarna…”iarna, vulturii alearga / cat e cald”.
Moartea ma rasuceste pe toate partile, iar „mielul se intoarce, perdeaua se desface”, eu nu ma pot trezi la acelasi babylon exact… e doar ora zambetului in multime. „Ciocanul se curbeaza intr-un nume gol / iar vulturii alearga, cat e cald, cat e frumos, ce frumos”. Mintea mea-i tacuta.
…”vezi bai ca poti sa taci de jos? / de sus in jos?”.
Interesant.
Pe textul:
„Despre picioarele păsărilor anotimpului vostru, și despre cum păsările care par făcute din picioare sunt de fapt făcute din picioare" de Bogdan Gheorghiu
urmeaza partea nefireasca, intrebarea cu gust tranzitiv, bucuria unui haos controlat de Dumnezeu in care repet ca \"voi fi fericit\", iar \"linistea imi va infasura trupul / intr-un cocon transparent\". e o senzatie intr-un nesentiment pe care-l observ, nevazandu-l, doar atingandu-l cu ceva departe de mine... aproape de cele descompuse din ramasul meu trup.
obsesia fericirii se repeta si dincolo de moarte... si dincolo de mine... si dincolo de UNIVERS:\"voi fi fericit trebuie sa fiu fericit\"... iar cel care priveste acest cadru spart, este fericit de moartea altui frate.
cand \"micile particule din jurul meu / se vor aprinde\", va fi ultima noapte... sau prima zi fara soare... sau sansa nesansei mele va surade unui cioban plictisit.\"se vor roti cu viteze naucitoare\" lumile netrecute intru fiinta vie. locul meu va fi un TU... sau EU nu voi mai fi ALTUL ... decat o fotografie nevorbita si alba, prafuita si hazlie, careia ii va straluci aura \"ca un blitz\".
si asa, cuvintele s-au materializat, fiinta a fost; incepem sa ne numaram in infinite. inconstienta prinde a deslusi creatia si dezintegrarea, in acelasi timp cu transformarea. \"se cutremura infricosator de tare / camera\", lumea nu mai e dincolo... e aici si tace... si parca rade, \"impinge caldura emanata de corp / tot mai aproape din ce in ce mai / aproape\".
cantecul suna.The cure vorbeste, nu mai canta. nasterea de aici nu are aceleasi idei cu nasterea de dincolo... nici macar aceleasi dureri, aceleasi strigate, aceleasi cuvinte... sunt doar sunetele inventate din culorile nedescoperite.
\"simti cum zgarciurile strang oasele / pana se sparg\"... iar pulberea se face paradis si lacrima de inger. \"o mana cade pe podea treci prin pereti / iesi gol in mijlocul strazii\"... aici sunt multe pustietati: unele mai mici, unele mai bogate, unele mai triste, unele (mai incolo) aduna gunoiul dezintegrarilor noastre.
fericirea asta a noastra, pluteste la \"cativa centimetrii deasupra asfaltului\". ne intrebam cat suntem de fericiti sau cat suntem de obsedati ca suntem fericiti? ne intrebam si implozia raspunsurilor gresite \"se simte foarte adanc\". mai adanc decat prapastia dintre om si celalalt om.
\"raman in urma mici gauri / in jurul carora limfa capata culorii vinetii\"... de-atata gandire am uitat sa ma gandesc la Dumnezeu. am desenat cuvinte, dar nu le-am pronuntat niciodat\' in fata dezintagrarii mele obsesive. \"celulele nu se mai dizolva de fericire / sfere minuscule ti se insinueaza sub piele / umflaturi mici / ca niste insecte urca\".
Liber?... prostii: niciodata liber; tot Dumnezeu stie asta... doar obsesie si dezintegrare... materie, material, mama si tata ... \"si razele tasnesc in jurul tau te ascund / intr-un halou\"
Pe textul:
„trans-senzitiv" de florin bratu
Recomandat...uita-te la \"subiectele fierbinti\" ale acestui site. sunt mereu aceiasi autori (...si nu stiu cine stabileste \"valoarea\"lor in raport cu \"valoarea\" altora). Talente?
Carti?... e usor de tiparit una, doua, trei ...fara numar daca vrei... dar...
De ce ar deschide cineva pagina acestui site? Ne citim intre noi (ca sobolanii), iar in fata defilati doar voi (repet : aceiasi).
Am citit multi (f. multi) poeti foarte talentati (postati pe acest site), care sunt peste voi (cu MULT)... si nu fac comentarii stupide gen : \"John wadda fuck u wanna say?\"... ei nu se regasesc in vreo rubrica . nimic despre ei. raman morti .
nu va acuz( poate si eu as fi facut la fel. nu stiu)... dar va rog putintica decenta.
Suntem pe acest site pentru ca nu exista \"ceva\" mai bun si mai la indemana. In rest, Dumnezeu cu mila...
Pe textul:
„România trăiește și scrie pe internet" de Lory Cristea
din mine, ca si doua lacrimi otravite cu iubire, am ales drumul cel mai razboinic catre celalalt tu (dintre noi). erai interesat, inca de pe vremea noastra, de pacatul firii mele. eu eram o pasare de metal, tu un plastyk buddha. \"erai pasionat de pe-atunci\" si \"in timp ai colectionat intarzierile de ciclu ca semn de potenta\".
sub razboi, dezbracata de lumina intunericului meu asezat, am alergat in cerul fara spatii. doar eu si razbunarea mea clara; atacul disperarii: intre mine, care sunt eliberare si tu, care esti prizonierul libertatii tale.
\"ca o enola gay iti imbrac usile cu bombe\", sa-ntelegi ca nu sunt doar sperantele mele... sunt si minciunile tale, iar impreuna cu lumea ne diluam pe masura ce \"te incui in singuratate ca in adapostul cel mai sigur\".
din tine, ca si trei degete ramase sa mai numere iubiri, am vazut pamantul jos cum dispare si se umfla de ciuda. \"erai farmecator pe atunci\", cand ai simtit gandul meu cu sabia... \"intre timp ti-ai mobilat casa cu marionete / si ai nascut una noua ca semn de potenta a ta?\"
sub ce a mai ramas, in metal si plastyk (amestecata, acoperita, dezbracata si vie ) am stat sa trezesc visul la o realitate matinala. am sarit exclamativ din pat ca o \"enola gay asteptand momentul potrivit pentru ura\"...
...inchinat \"in memoria ultimului sinucigas / din buncar\"...
Pe textul:
„Enola Gay" de Alina T. (Manole)
versurile si literele au inteles \"strada goala de tine\", eu nu. eu nu am fost de acord sa fiu negatie, in viziunea acestui \"nud perfect / pe care... / puteai scrie poeme graffiti / acolo la curbura\". am continuat sa desenez pericolul meu de a fi poezie necitita la timp.
am recapatat portretul oglinzilor. vedeam ca \" ii lipseau / doar buzele sangerande / si ochiul spart / de bara unui Chevrolet\". n-am inteles de ce ii plangeau oasele (doar el stie).
\"in rest...\". restul meu de respiratie depusa pe un zambet te mai vedea frumoasa \"precum Venus din Milo / cersind la intersectie / un antebrat\".
foarte reusita. Cu respect.
Pe textul:
„nichiteană" de Liviu Ioan Copos
nu sunt de acord sa raman \"credincios ultimei / amintiri din pamant / acolo (unde) creste frica (noastra?) / de cuvinte\". mi-e teama (doar) de cuvintele rostite fara mine, de imaginile cu Veta cocotata pe garduri sau de realitatea lu\' Vasile care sta cu furculita-n fereastra, atacand tramvaie. de manele poetice sunt satul (as putea scrie mii), dar de iluziile mele poetice, niciodat\'.
sa scriu asa cum simt \"consoana, virgula mintii mele / intortocheata pana la neputinta\", e ca si cum as darama literele, punand in locul lor pietre... si as vorbi scuipand nisip in desert.
sunt de acord (insa) sa fiu \"creatorul secundei\" (atat timp cat ea ramane vesnica reluare de clepsidre vii).
NU CRED IN POEZIA CARE URMEAZA REALULUI ( CEL MAI APROPIAT SI CEL NEADEVARAT ).lumea e o secunda pentru care treb\' sa traim vesnic. poezia e o vesnicie pe care o scriem secunda cu secunda, eliberati de aceste realitati neinsemnate.
Pe textul:
„frica ta, poete" de Ela Victoria Luca
Pe textul:
„întoarceri spre țărmul tu" de Ela Victoria Luca
pe de alta parte ( am mai spuso ) trebuie sa lasam poezia asta sa moara... pentru a putea naste alt cuvant. treb\' sa invatam mai intai sa citim poezia in general ( si nu doar intre noi \"prietenii\" ). orgoliile isi au si ele farmecul lor ( atat timp cat sunt destepte ), dar sa citesti 99% refulari ( cum crezi ca ne simtim noi, ceilalti, care n-avem placerea sa stam la masa ( pagina ) bogatilor? )
cu respect
Pe textul:
„Poșta redacției" de Radu Herinean
RecomandatPe textul:
„Poșta redacției" de Radu Herinean
Recomandataveti sansa nesansei noastre si asta pentru ca sunteti, iar noi nu stim pe unde mai suntem... si daca am fost vreodat\'. sunt multi cei care traiesc sub clopotul ce va vesti sfarsitul si doar unul singur il trage si-l scrie.
Pe textul:
„Sub clopotul ce va vesti sfârșitul" de Adrian Munteanu
Recomandatp.s. la fel si siteul asta!!
Pe textul:
„În fiecare zi se întâmplă ceva" de Mihai Robea
dezvirginarea ingerilor a devenit ( odata cu noi) obsesia realitatilor inchipuite la nesfarsit.
Pe textul:
„Împachetez mon cher" de Alina T. (Manole)
pe care le poți desena cu metafore,
apoi le vei creiona într-un sonet
și lumea o să piară,
vers cu vers, uitată după o perdea roșie
la o bârfă comentată aiurea
totdeauna
între agonii obosite
*
nu vă mai faceți iluzii
poezia a murit pentru toți,
egoismul prinde virtuala stare de bine
și agonia continuă...
Pe textul:
„Cenaclul Agonia.ro - din 2 aprilie în Cafe Deko" de Radu Herinean
