Despre picioarele păsărilor anotimpului vostru, și despre cum păsările care par făcute din picioare sunt de fapt făcute din picioare

Daca murim inveliti in drapele… sau in perdele… ‚perdele / ce frumos”… ce frumos ar fi timpul vietii scurs intr-o moarte ca-ntr-un pahar; „in gura unui miel sa ne vedem mormantul rumegat, vers cu vers, apoi sa ne rescriem operele complete.
Dupa funerarii, ca si „picioarele pasarilor anotimpului nostru”, „doi porumbei trec granita pe jos”. Exista un motiv rezonabil pentru o viata… ca si pentru o moarte de pasare, ca simbol al visului lenevit intre clepsidre… multe clepsidre si rani.

In raiul cuvintelor ramase, literele se aduna, sculptand gandul „la o poarta”. Pasii se aud, ploaia continua, sunetele se amesteca. „Cu ciocanul / bate lent un cimpanzeu” in fiecare zbor deasupra unor strazi care nu mai au un NUME. Ma intorc „la poarta raiului” impreuna cu singuratatea pe care am mai spuso impreuna. „Cu ciocanul / un sfant polivalent / la fereastra ochilor unei fice de om” ma priveste si rade… eu nu rad, doar il privesc si-l inteleg in fericirea lui de a fi altceva decat sunt eu: „un zeu, cu ciocanul / la o poarta”.

…iar zborul de care vorbesc, il intrerup cu trupul meu auzind de trupul tau neauzit si caut anotimpul: iarna…”iarna, vulturii alearga / cat e cald”.
Moartea ma rasuceste pe toate partile, iar „mielul se intoarce, perdeaua se desface”, eu nu ma pot trezi la acelasi babylon exact… e doar ora zambetului in multime. „Ciocanul se curbeaza intr-un nume gol / iar vulturii alearga, cat e cald, cat e frumos, ce frumos”. Mintea mea-i tacuta.
…”vezi bai ca poti sa taci de jos? / de sus in jos?”.
Interesant.